Serene

I saw fast clouds and mist before,
the winds and frost that made me sore.
I saw the nature on a screen
until I found myself within.
I wasn’t scared, but I felt small
not being sheltered by a wall.

The nature’s alive the nature is forceful,
untamed and serene, silenced and resourceful.

‘Io nu, că…

Țața Mara depănușa singură porumbul în curte când a simțit prima smucitură în burtă. A zis c-o fi de la foame. La a doua smucitură a dat să se ridice, dar n-a putut. I se rupsese apa și vedea dublu. Nici nu băuse în ziua aia. S-a așezat mai comod în mormanul de porumb. Știa ce o așteaptă că mai trecuse prin asta. Sperase să se oprească la 3 plozi, dar uite că al 6-lea era pe țeavă. O bucurie, ce să mai. „Sari, Florico! Floricooo, fugi după moașă că nu mai pot. Floricooo!” striga țața Mara. Florica nu era acasă.
Ionică s-a născut toamna. Fusese un accident, adică… țața Mara nu prea avea cum să i se opună lu’ Nae când venea beat noaptea acasă. A încercat o dată și și-a luat un vătrai peste gură. De atunci s-au întâmplat doar 3 accidente, norocu’ ei.
Ionică purta mereu haine agățate prin gardurile livezilor sau peticite. Și nici măcar nu le găurise el. Nici măcar nu știa care dintre frații sau surorile lui le rupseseră înainte să le rămână mici.
Toată ziua stătea pe lângă fusta mă-sii, ba prin grădină, ba la o bârfă la poartă, ba în bucătărie numărând boabele de fasole ca să ajungă pentru toți. Îl iubea mult țața Mara. Uneori îi mai dădea pe ascuns câte o fâșie străvezie de șuncă „să prindă putere”.
Nae în schimb tăbăcea cureaua pe curu’ lui Ionică de câte ori îl găsea lângă mă-sa. „Fă, vrei să ajungă fătălău? Ți-am zis că ți-l omor dacă îl mai găsesc după curu’ tău!”
La școală în schimb era tare apreciat. Învățătoarea îl dădea mereu exemplu la ședințe, părinții îl lăudau apoi la copii, iar copiii îl „apreciau” cât de tare puteau. Nae când îl vedea seara borșit, le oferea lui și lu’ țața Mara câte o mamă de bătaie. „Ți-am zis, fă, că o să ajungă un fătălău? Ă? Ți-am zis? ‘Io-te la el? E ca o cârpă. Vai dă’ curu’ lui!”
În gimnaziu a plecat la oraș, ca să învețe carte. Ta’su n-a fost de acord „că el nu plătește pentru fătălăul ăla”, dar la insistențele învățătoarei a promis că-i dă bani de cărți. Și s-a ținut de cuvânt. Un leu în plus nu i-a dat. Ionică a stat la internat, printr-o pilă de la învățătoare. Mai primea câte 10 lei de la țața Mara care dădea prin vecini ouăle, pe ascuns, ca să nu afle Nae. Așa au trecut gimnaziul și liceul, din banii de alocație și din banii de pe ouă vândute pe furiș.
Ionică era bun la mate și fizică și visa să ajungă în Grecia. Auzise că acolo portocalele cad pe stradă și nu le mănâncă nimeni, ori el nu mâncase în viața lui portocale.
În clasa a 12-a a început să facă contrabandă cu ce putea. Blugi, bomboane, țigări Kent. Le aducea de la sârbi cu un coleg care îl inițiase. Ionică era deștept și s-a prins repede care-i schema. La facultate a plecat pe banii lui. Nici nu i-a zis lu’ Nae care nu-l scotea din „poponaru’ care i-a mâncat banii”.
În facultate a continuat cu „micile afaceri” cum le numea el. După revoluție începuse să meargă comerțul. Dar Ionică fenta mereu vameșii ca să nu plătească taxe. „Ce, io d’abia am bani de pâine. Să ia taxe de la ăia bogați, că ăia au de unde” zicea în gândul lui.
Tot dintr-o mică afacere cu teneși aduși pe sub mână s-a împrietenit cu un tip care era cu politica. Ionică nu prea se dădea în vânt după politică, el era mai tăcut și oricum visa să-și facă o firmă de transport marfă. Dar într-o seară la bere a fost convins să se înscrie „că o să-l ajute mai încolo”.
Așa se face că dintr-una în alta Ionică a ajuns consilier local. De fericire i-a sunat pe ai lui (le băgase telefon și cablu din banii lui). Mă-sa nu mai putea de fericire, iar Nae îl înjura că „e un fătălău, ți-am zis io, fă? Ți-am zis? Auzi la el, o să dea din gură pă’ la Sfatu’ Popular la oraș. Da’ ce, fă, asta face bărbații, dă din gură ca muierile? Auzi, bă borfașule, da’ la sapă de ce n-ai venit, tu’ți duminica mă-tii”.
Anii au trecut, Ionică a început să facă afaceri mai serioase, dar în același stil. Acum avea bani să-și ia un bilet până în Grecia, să vadă portocalii ăia. Tot printr-o afacere l-a întâlnit pe un tip care l-a ajutat să ajungă prefect. De fericire i-a sunat pe ai lui (acum aveau termopane și 2 porci cumpărați din banii lui). Mă-sa era bolnavă, dar s-a bucurat să vadă că măcar de Ionică s-a ales ceva. Ce se mai mândrea cu el la babe la poartă. Ta’su în schimb, bolnav de ciroză, i-a urlat de trepidau geamurile „Bă fătălăule, da mie să-mi dai banii înapoi! Trântoru’ dracu’, io mi-am rupt spatele muncind și el dă din gură la televizor, ‘tu-ți duminca mă-tii să-ți fut”.
Anii au trecut, micile afaceri au devenit mari afaceri și biletul spre Grecia a devenit bilet spre Tahiti, garsoniera a devenit casă cu 2 etaje. Ionică era acum în focuri cu un tun pe care urma să-l dea. Cea mai mare afacere a lui de până acum. Doar că avea o reținere… parcă n-ar fi vrut să fure de la oamenii sărmani. De la cei bogați n-avea nicio jenă, dar parcă simțea un nod în gât când se gândea câte pensii sau spitale s-ar putea face cu banii din tunul lui.
De fapt nu era doar tunul lui. Asta era problema. Tipul cu care era pe felie era „tunar” de cursă lungă și nu avea timp de emotivități. „Ionică, ori vrei să dai înapoi acuma? Hai, bă, doar nu ești fătălău. Ce ți-e acolo 1 milion. Ciupim și noi un pic. Alții au luat cu sacu’, Ionică. Hai doar, nu ești muiere să o dai pe telenovele”.
Ce era să facă acum? În sfârșit ajunsese și el într-o gașcă în care nu mai era ăla scuipat și împins pe trepte. În sfârșit făcea și el ceva periculos, ca un bărbat. În sfârșit nu se mai simțea o cârpă, cum îi zicea ta-su mereu. Așa că a tăcut, a strâns din dinți și și-a promis că nu mai dă în viața lui al 2-lea tun.
Între timp Ionică a vrut să sune acasă să îi anunțe pe ai lui că a ajuns șef de partid. Doar că mă-sa nu-și mai revenise după o bătaie de la Nae care îi cerea „banii băgați în curu’ fătălăului”. Și dacă voia să dea de Nae, trebuia să sune la cârciumă. Așa că Ionică a început să semene din ce în ce mai tare cu ta’su: amândoi dădeau cât puteau de tare – Nae pumni, Ionică tunuri.
Asta e povestea lui Ionică – un copil sărman care a început să vândă țigări pe sub mână, din foame. Care a vândut un camion de teneși pe sub mână, din inerție. Care apoi a făcut afaceri mari din lăcomie.
__________________________________________
©Andrei Lasc
PS: Textul a fost un exercițiu de imaginație, fără date reale.
PPS: Cred se potrivește multor personaje din sfera politică.

Bacșișul nostru cel de toate zilele

Acum câteva zile am avut un moment de panică pentru că nu aveam „verzișori” pentru bacșiș. Și atunci m-am întrebat mai în glumă, mai în serios, ce s-ar întâmpla dacă de mâine nimeni n-ar mai da bacșiș și am șterge și cuvântul din dex.

Hai să ne imaginăm că bacșișul e un animăluț și îl cheamă Lulu. Ce s-ar întâmpla dacă nu l-aș mai hrăni? Ar muri? S-ar răzbuna?

Lulu e tare drăguț și chiar e de ajutor. E genul de animăluț care îți satisface nevoia de afecțiune monetară. Un zâmbet ici, unul colo și Lulu vine la tine. Te bucuri un pic la fiecare Lulu mic și te bucuri foarte tare la fiecare Lulu mare. As long as you get the Lulu, you’re happy. 

Pe termen scurt Lulu îți ține de cald, uiți de neajunsuri, te bucuri că-l ai aproape și că ai scos-o la capăt și luna asta. E călduț și drăguț și relativ ușor de obținut. Puțină bătaie de cap, mult Lulu, toată lumea e fericită.

Dar există un mare „dar”.

Să zicem că ai lucrat ca ospătar și că primeai 800 lei pe contractul de muncă și încă 1000 lei de la Lulu. Anii au trecut și te-ai pensionat. Problema e că Pensia e doamnă cochetă și nu se apropie de mizeriile lui Lulu. Ea e dichisită și bagă în seamă doar ce scria în contractul de muncă, adică 800 lei. Pentru Doamna Pensie asta înseamnă vreo 300 lei pensie/lună.

Abia atunci descoperi tot răhățelul ascuns de Lulu sub preș. Lulu e primit la negru și practic el e invizibil pentru Doamna Pensie. Lulu is now cuddling in some other pockets.

Dar asta nu-i tot. Având în vedere că ai 300 lei/lună pensie, o să devii automat Asistat Social. Adică Statul tre să aibă grijă să nu mori de foame sau să nu ajungi rezidentul Gării de Nord. Devii un soi de parazit care moare dacă nu primește și niște verzișori-ajutor de la stat, așa cum primea în tinerețe niște Lulu de la clienții bine educați.

Brusc Lulu pe care eu ți l-am dat acum 2 zile îți face rău și ție și Statului. De Stat poate nu te interesează că-i ditai mamutul, ce contează 10 lei ici colo. Dar de facturile de luna trecută îți pasă cât timp vrei să ai o casă. Așa că gândește-te bine, tu cel care lucrezi în locuri Lulu-friendly. Gândește-te bine dacă vrei să accepți oferte speciale de la patroni descurcăreți care:

  • te angajează cu juma de normă și îți dau la negru restul salariului
  • te angajează pe salariu minim și îți garantează că îți dublezi/triplezi salariul cu Lulu
  • te obligă politicos să-ți faci PFA sau să lucrezi cu drepturi de autor ca să „câștigați amândoi”.

Noi ca țară suntem praf și pulbere la capitolul finanțe personale, bani puși de-o parte, planuri pentru pensii private, asigurări de viață și alte finețuri cu parfum vestic. Noi trăim în prezent, că așa zic budiștii că e bine, iar Doamna Pensie se ia cu mâinile de părul făcut permanent când vede că iar acceptăm să dăm sau să primim Lulu. Lulu, bad boy!

După ce l-am scos pe Lulu la plimbare, am rămas cu o întrebare: Dacă Lulu ar fi ceva ce ține de bun simț, atunci de ce nu-l primește toată lumea pe Lulu?

Fane Curierul și promisiunile de aur.

A fost o dată ca niciodată un biet colet. Toată viața lui a muncit din greu să ajungă la destinație. Celelalte colete râdeau de el și-l strigau Bumerangu’ pentru că a fost plimbat de 3 ori pe ruta Bucuresti-Cluj. Bietul colet a stat fără apă, mâncare și lumină naturală, tremurând la fiecare zdruncinătură, rugându-se cu sughițuri de fiecare curier să-i cruțe viața și să-l trimită la destinatar. După 12 zile de trudă și 1.200km de plimbări prin fel de fel de depozite, coletul a ajuns acasă, traumatizat pentru tot restul vieții.

Între timp, posesorul lui, să-i zicem Andrei, asculta în fiecare zi muzică de harpă așteptând să fie preluat de un operator Fan Courier, apoi primea promisiuni dulci ca mierea și apoi, la poalele întunericului, începea să plângă, realizând că a fost din nou mințit de Zânele Operatoare.

Îi era tare dor de ultimul colet pe care și-l trimisese el sieși din București în Cluj. L-ar fi luat ca bagaj de mână în avionul cu care a zburat spre noua casă transilvăneană, doar că oștenii aerieni nu l-ar fi lăsat. Vezi tu, în coletul lui erau piese metalice de care avea nevoie pentru a termina un proiect.

Așa se face că bietul colet trimis pe 12 august nu a fost livrat deși ajunsese în cămara Fan Courier din Cluj ci, drept pedeapsă pentru accentul de București, a fost returnat la adresa de la care l-am expediat (adresă la care, logic, nu mai locuiam).

Andrei, de dor și disperare, a sunat pe 19 august la Fan Courier să dea dispărut coletul. După 10 minute de ascultat muzică de îngeri, a primit permisiunea de a vorbi cu un om viu, care i-a promis că foarte, dar foarte repede, coletul va fi livrat. Se pare că erau ceva probleme în ograda lor și că aveau un pic întârziere.

A urmat un weekend fără colet și apoi încă un apel din partea lui Andrei către Fan Courier, luni, 22 august. De data asta am fost anunțat că bietul colet va fi deportat către București, pentru că nu l-a livrat nimeni în decurs de 10 zile la adresa de exepdiție. Cu noduri în gât am rugat-o pe operatoare să-i cruțe suferința și să mi-l livreze. Zâna operatoare mi-a făgăduit ca o floare că spiridușii curieri mă vor contacta foarte foarte repede și că al meu colet nu va mai suferi nicio zi în plus.

S-a făcut marți. 23 august, o zi cu greutate, iar coletul lui Andrei ajunse de ne-bună voie și silit de împrejurări înapoi la București, la colete sortate greșit. Am aflat asta tot de la o Zână operatoare, tot după cele 10 minute de terapie muzicală. Tot Zâna m-a anunțat că voi avea de plătit drumurile pe care le-a făcut coletul în plus și că ea a cerut spiridușilor să mi-l livreze din nou în Cluj.

Ieri, pe 23 august am fost un om rău și hain și am trimis scrisoare cu sigiliu virtual către capii Fan Courier și către toate mâinile lor drepte și stângi, în care le-am povestit cum suferim eu și coletul meu. I-am anunțat că voi da de veste lui ANPCel Voinic că Fan Courier promite și apoi se face că plouă.

Azi, 24 august, pe la prânz, mă sună un număr nou. Eram în extaz de parcă mâncasem praz. Știam, știam că e curierul, că îmi spune că are coletul și e chiar la ușă la noi.

– Alo, zic eu.
– Alo, domnul Andrei Lasc?
– Dadada, eu sunt (nu se auzeau mașini pe fundal)
– De la Fan Courier sunt, am primit plângerea dumneavoastră și ne pare tare rău pentru ce s-a întâmplat.

Ce-a urmat a fost delicios. Doamna, să-i zicem Maria, era tare tare tare amabilă cu mine. Mi-a mărturisit că știe că sunt supărat pe ei și că am toate motivele să fiu, dar că ei, săracii, nu au destui spiriduși la Cluj și că nu prea fac față, dar să stau liniștit, coletul meu va ajunge negreșit azi, 24 august, la 12 zile după ce a fost trimis.

Mai mult, bonus, „pentru disconfortul creat”, îmi vor restitui cei 37 de galbeni. Și mai mult, îmi oferă 5 livrări gratuite, oriunde vrea sufletul meu, doar să îi iert și să nu-i pârăsc lui ANPCel Viteaz. Că viața e imprevizibilă, că ei știau de mult de problema lor internă și că din 1 august au schimbat Căpetenia din Cluj. Deci nu era un blestem căzut peste sistemul din Cluj, ci o ciumă de care știau de săptămâni bune.

Revenind la doamna cu limbă de lemn, fost tare fericită când a auzit că-i muțumesc mult pentru daruri. Asta până când a auzit că fac reclamație la ANPC indiferent ce îmi oferă post-factum.

Când și-a dat seama cucoana că n-are cum să mă convingă, mi-a zis foarte discret că în „acest caz ne retragem oferta, și să știți că nu o să rezolvați nimic cu plângerea dvs”.

Astăzi la 16:30, 12 zile mai târziu, m-am reîntâlnit cu coletul meu. L-am îmbrățișat puternic, l-am pus undeva la vedere și am început să completez formularul online de reclamații de la ANPCel Viteaz.

Am scris povestea asta sub formă de basm deși am fost un pachet de nervi aproape 2 săptămâni. În fața lui Fan Courier, care se bate cu pumnul în piept că e o companie capitalistă, clientul nu este protejat absolut deloc. Ei, care „din respect pentru breasla nu promit ce nu pot realiza”.

Știi ce se întâmplă dacă se întârzie coletul mai mult de 36h? Primești 5% din cât ai plătit pe expediție. 5 fucking la sută. Adică aproape poți să îți cumperi o pungă de la Mega, să ți-o pui pe cap și să taci din gură. Nu contează cât întârzie coletul, nu contează ce transportai și dacă era ceva important care trebuia să ajungă în cele 24h promise de curier. Primești 5% înapoi din cât ai plătit.

Dragă ANPC, dacă ajunge și la urechile tale basmul ăsta, pe lângă reclamația depusă, să știi că o să facem treabă bună împreună. Și că o să recomand tuturor să depună reclamații pentru mizeriile pe care trebuie să le înghițim.

Până acum am tăcut și am zic că de, așa e la noi, suntem mult în urma Occidentului, asta e, csf ncsf. Ba uite că am csf. Dacă nu reclam că îmi sunt încălcate drepturile sau că sunt tratat ca un client căcat, n-o să vină nicio Zână Măseluță să sancționeze oameni care au senzația că dacă îmi dau ceva gratis au rezolvat și au scăpat basma curată.

Reclamă tot ce e în neregulă. De la jegurile de trenuri CFR la fata drăguță care îți pune o lingură în plus de gem în clătită, dar nu-ți dă bon. Fie o să turbeze ANPC-ul și ANAF-ul de la prea multe plângeri, fie o să turbeze patronii că nu mai merge și așa.

End of story.