Recunoștință

Azi am descoperit că a te deschide față de cineva nu e un cadou, ci o nevoie. A te lăsa modelat de un mentor nu înseamnă a fi bloc de lut ci oală de umplut.

Azi am realizat cât de norocos sunt. Și cât de norocos am fost. Fie că o numesc destin, coincidență sau rezultatul propriilor alegeri, au fost și sunt oameni care pun, pic cu pic, ceva din esența lor în creșterea mea. Iar pentru asta le sunt recunoscător. Și, deși am fost fericit că mi s-au deschis ochii, m-a apăsat un ceva în piept… Cât de rar spun „mulțumesc”. Cât de rar îmi iau timp să mă uit în ochii oamenilor care mi i-au deschis la un moment dat și să le fiu recunoscător.

Uneori e momentul să îmi acord momentul acela în care să privesc în jur doar ca să văd oamenii în jurul cărora gravitez. Doar ca să-i simt. Doar ca să mă minunez. Pentru că lucrurile intră repede în obișnuință, oamenii ne devin familiari repede, magia se uită și mai repede. Azi mi-am luat timp să privesc oameni. Unii dintre ei prieteni, alții mentori într-un fel sau altul, alții tovarăși de drum. Și mă bucur. Poate prea copilărește.

Dar dincolo de tot istoricul de pe LinkedIn, dincolo de orice semnatură pe o foaie, dincolo de ele sunt oamenii datorită cărora am ajuns, la un moment dat într-un punct. Viorel ne spunea că nu-i foarte importantă performanța unui om, ci persoana care îi este mentor. În fond, cum poți avea stabilitate dacă nu ai rădăcini? Cum îți poți umple ulcica dacă vei sta mereu „pe raft”?

Mă bucur că sunt novice. Și mă bucur că am în jurul meu mentori care mă pot crește sănătos. Că dincolo de modelul de pe ulcică pot sintetiza esența și valorile în care mă regăsesc. Că pot sparge convingerile greșite și temerile aride.

Azi mă bucur. Și poate mai mult decât mă așteptam, realizez cât de importantă e recunoștința.

All In?

Sunt proaspăt întors dintr-o Vamă care nu-i deloc așa cum mi-am imaginat. Nu e locul acela plin de lepre fumate sau hipsteri cu Van-uri flowerpower de la Volkswagen. Dar nu despre turismul românesc vreau să vorbesc. Nu azi.

Am avut 6 zile de revelații în tabăra ANOSR. În 6 zile am descoperit că lumea e mică dacă ai curaj și că noi putem schimba lucruri în țara asta. Și când spun noi mă gândesc deopotrivă la studenți și profesori. Putem. Doar că cere sacrifcii. (Mari pentru unii.) Cere să lași orgoliul acasă, să-ți dresezi ego-ul și să accepți că și alți pot veni cu idei. Idei deștepte.

Dar nici despre asta nu vreau să vorbesc acum. Timp de 6 zile și 6 nopți am descoperit că nu există trebuie. Că de fapt ni-l creăm singuri. E ca în copilărie când îți e frică de întuneric și orice adiere transformă copacul din fața casei într-un monstru. De ce trebuie să ne impunem lucruri care nu ne plac? Pentru că cere sistemul? Sistemul e puțin gripat. Vrem gripă? Nu vrem. Atunci să facem ce vrem, zic. Nu mă refer la umplut Piața Universității cu mesaje pro și contra puilor de urși panda. Mă refer la micile amănunte care nouă ne fac viața frumoasă. Nouă, nu altora.

Cât am stat în Vamă m-am simțit liber. Nu știu exact de ce. Dar am făcut ce am simțit, nu ce a trebuit. Iar asta îți oferă senzația de libertate. Să trăiești în propriul tău vis fără să te lași bruiat de temerile altora. Asta nu înseamnă să devii autist. Ascult temerile altora, am grijă să le procesez și să extrag învățăminte, dacă am de unde. Dar temerile nu mi le asum. Sunt ale lor. În visele lor. Oamenii ajunși departe nu s-au întâlnit în Forbes 500 datorită temerilor, ci datorită faptului că au avut curaj. Și și-au trăit visele lor. Ale lor, nu ale altora.

Asta cere puțină nebunie. Și un strop de noroc. Dar ce-i mai valoros în definitiv? Să rămâi fără jetoane din cauza Big Blind-ului sau să-ți încerci norocul atunci când simți că ești precum o pereche de Ași?

Oare succesul e despre cei care nu pierd pentru că spun Fold oportunităților. Sau despre cei care câștigă înfruntând o pereche sau două de temeri cu All In?

Cu zâmbetul pe buze

După 9 luni în care am măsurat Strada Frumoasă din toate direcțiile, pot spune un lucru cert: au fost 9 luni frumoase. Tumultoase. După 9 luni de ASER pot spune că da, am ales bine pentru mine. Am ales să rămân în țară. Și implicit să aplic în asociația care mi-a deschis ochii acum 2 ani (vezi FORCE Summer School).

Am degustat 9 luni pline. Și un Vision Camp. Primul meu Vision Camp mai exact. A fost un moment special. Poate datorită locului „La 2 ponei”, Poiana Țapului, dar cu siguranță datorită oamenilor. Doar „omul sfințește locul”, nu? Trei zile alături de acei oameni care îți zâmbesc și te îmbrățișează dimineața când tot ce poți spune tu sună a Taz. Trei zile alături de acel tip de oameni care se bucură să vină cu idei la ceea ce meșeterești tu. Trei zile alături de ASERiști inspirați și dorinici să se întreacă pe ei, cei de acum 9 luni.

Am văzut proiecte crescând într-o oră cât altele într-un an și o energie emanată din toate direcțiile. O stare de bine pe care n-o poți înțelege până nu devii parte din ceea ce facem noi. Am redescoperit cine suntem. Sau ne-am readus aminte. Iar pentru asta am avut alături de noi o zână bună: Anne. Timp de 2 zile a avut grijă ca noi să vorbim cu noi. Nu cu Ego-urile noastre, ci cu Sufletele noastre.

Am descoperit lucruri frumoase și lucruri care merită a fi îmbunătățite. Și asta ne dă iarăși energie. Multă. Și molipsitoare. Iar asta duce spre Fericire. Iar Fericirea spre Succes (vezi articolul lui Alex). Am descoperit că noi nu suntem despre reguli multe, ci despre consens. Pentru că suntem o mare familie. Una „unită prin suflet, și nu prin ego”, cum ne-a spus Anne. Iar asta mă bucură. Pentru că lucrurile merg altfel atunci când iei deciziile cu sufletul.

Așa a crescut ASER-ul timp de 14 ani. Și nu se va opri vreodată. Pentru că asta ne definește. Să fim mai mult decât colegi de asociație, departament, proiect sau task. Suntem o mare familie care, metaforic, ia mereu cina împreună, cu zâmbetul pe buze.

Sens

Au trecut două săptămâni de când tăgeam de troller prin prundul de la Plaiul Foii. Asta doar pe hârtie. În realitate au trecut: o eternitate și o săptămână departe de eternitate. Pentru că timpul avea deosebită răbdare, la început. Poate mai multă decât mi-am imaginat, poate mai puțină. Dar avea. Și nu jucam după regulile lui.

Au trecut zile multe, ore lungi și povești și mai lungi despre vise scurte, vise mari și vise colorate. Dar nu despre timp este vorba. Ci despre sufletele care îi dau sens. Se zice că timpul are sens unic. Ca o stradă din Centrul Vechi. Se pare că sistemul are sens unic, ca o orice altă stradă din Centrul Vechi. Ambele sunt presupuneri, însă un lucru e cert: timp de o săptămână timpul a fost un sens giratoriu. Și nici măcar nu îmi place să șofez. Dar așa a fost! Aveai nevoie de curaj ca să te avânți în vârtej, aveai nevoie de atenție. Nu era ușor, dar trebuia să ai grijă de cei din jurul tău, fie ascultându-i, fie povestindu-le. Totul era circular. Poate de-asta CROS vine însoțit de 4 cercuri. Poate.

Pe parcursul eternității nu am descoperit oameni. Nu sunt nici detectiv, nici arheolog. Am descoperit povești și cărți vii. Zeci. Atât de multe încât 3 eternități n-ar fi ajuns să citesc prefața tuturor. Am redescoperit cititul. Și am redescoperit copilăria. Și asta mă bucură. O zi întreagă doar de joacă. Fără deadline pentru înălțat zmeul, fără penalizări pentru pasat prost la volei, fără avalanșe de mailuri pe plăcile de Catan. Doar joacă. Și libertate, dar dependentă. De ceilalți.

Ai observat poate că amestec lucrurile. Și zilele și timpurile verbale. Pentru că încă sunt în sensul giratoriu. Și-mi place să cred că aici voi fi și peste un an, și peste 3, și peste 4 eternități. Până când voi putea spune: „îmi pare rău, nu mai vreau să mă joc. Și nu mai vreau să visez. Cu atât mai puțin să descopăr povești în care mă regăsesc.” Îmi pare rău, dar până atunci timpul va avea răbdare. Sau va fi nevoit să ia calmante. De 2 ori pe zi, să fie sigur.

A trecut o săptămână și-un băț de când trăgeam de suflet prin prundul de la Plaiul Foii. Asta nu doar pe hârtie. Pentru că timp de o eternitate visasem și clădisem viitorul alături de 100 de alte suflete. Urcasem pe munte și coborâsem plini de energia de a pune roatele la muncă. Furasem steaguri și sfaturi și descoperisem case. Totul era acolo. Iar interiorul meu trăgea cu dinții de fiecare bolovan mai spătos, doar-doar m-oi opri și oi cugeta acolo. Însă timpul nu mai avea răbdare. Sau șoferul autobuzului. Puțin contează. Am plecat, botezat pentru a 2-a oară, ca nu cumva să uit ce mi-am promis.

A trecut o săptămână și-un băț de când, culmea, nu sunt nici trist, nici deprimat, nici pierdut în spațiu. Și vor mai trece, poate, sute de astfel săptămâni. Dar ridic o întrebare. Unde vom fi noi în tot acest timp? Până la primul tren spre București, până la următorul Learning Day, până la următorul metrou. Până la urmă?… Am ridicat o întrebare. Dar vreau să ridic mai mult de atât. Vreau să ridic mâini, vreau să ridic vise, vreau să ridic un turn alături de voi.

13.08.2012