Sunt pe un drum de pietriș în mijlocul unui câmp deluros, că m-am gândit să fac stânga și s-o iau pe ruta alternativă. Cât de rău poate să fie? Până acum am găsit săgețile galbene, sigur mai e o săgeată undeva în vârful dealului. La răscruce zicea că în 3 km e un Albergue (hostel pentru pelerini).

Mai merg 10 minute, nicio săgeată, niciun copac, niciun izvor, niciun bolovan suficient de mare încât să poată fi marcat. În cel mai rău caz mă întorc. Ce pufoși sunt norii, ar ieși o poză bună de insta. Oare dragii de acasă ce fac? Oare o să învăț să călătoresc și însoțit? Poate. Poate nu.

Ajung în vârful dealului – se văd niște case, dar habar n-am să aproximez distanța. Pe undeva pe-acolo o fi și hostelul. Mi-e foame de 2 ore, dar am tot amânat să iau o pauză. Am zis că mai rezist un pic. Așa fac și pe alte planuri? Poate. Poate nu.

*
E 3:20, intru pe poartă – pare o casă atât de veche încât au început să se dizolve pereții. Mă întâmpină un nene bărbos, cu păr lung, ondulat și cercei în urechi. Pe cât de fioros e el, pe atât de amuzant e cățelușul care se gudură pe lângă el. Ce? Da, por dormir. Wow, știu spaniolă fără să fi învățat. Calmează-te, ai furat verbul din folderul de franceză. Comi-ce? Ce însemna comida? Omidă? Conopidă? Da, mi-e foame, mănânc orice.

Mă așez la o masă singur, la cealaltă masă e plin deja. Și oricum vreau să stau un pic mai singur. Mă uit pe pereți – casa asa are pe puțin 200 de ani, nu că m-aș pricepe la pereți sau arhitectură, dar – ce? Da, sigur. Un nene chel cu mustață îmi întinde un pahar cu vin. Vine supa – năut cu carne de sper-să-fie-vită. Mănânc, beau, primesc refill, mănânc, beau, cineva o să plece șerpuind spre cameră.

*
Am tras un pui de somn și acum aștept cina gâdilând o chitară găsită pe hol. Apare nenea cu barbă și cercei și se așază lângă mine. Super, prietene, acuma o să stai să mă asculți? Că nu aveam de gând să socializez. Ce tocar? Ah, deci tocar înseamnă a cânta, nu a toca? Da, un poco. Ce? Rock? Ah, de aia ai barbă și cercei? E clar, ne înțelegem de numa-numa.

Rockerul scoate telefonul și-mi arată un clip cu el și trupa lui de la vreun Lollapalooza local. Nu înțeleg nimic, dar măcar îl recunosc pe scenă. Ce tare, bravo că face asta la vârsta lui, că e trecut de 40. Ce drums? Ai tobe? Adică ai tobe aici, în casă?

Îl urmez și mă gudur pe interior ca patrupedul lui. Rockerul intră pe o ușă scundă ca alea de pivniță. Casa asta chiar e veche. Intru după el și mă opresc un pic în prag. Mă rog, după prag, că ușa are 1.50. Pot să tocar les drums? Nenea zâmbește și-mi face loc.

N-am mai bătut la tobe de când am terminat Universitatea Alternativă, iar asta era prin 2015. Oare mai știu să țin ritmul? Iau două bețe, apăs fusul, testez toba mare. Țss-țss-bum-țss. Roackerul se uită la mine uimit. Si, I know un poco.

Aparent I know un poco de multe. Și m-am întrebat des în ultima vreme dacă e bine sau rău. Dacă ar trebui să mă maturizez o dată, să aleg un lucru și să devin super-specialist în domeniul ăla. Poate. Poate nu.

Până una-alta, țss-țss-bum-țss.