În vreo 2 săptămâni e ziua mea și-mi dau seama că eu anul ăsta n-am făcut mai nimic. Mare parte din timp am stat singur în casă fără să vorbesc cu nimeni, cel mult citind mesaje drăguțe despre 07:07 primite de la oameni.

Pe net apar lansări, interviuri, brunch-uri, vești din Cărturești. Alea-s momentele de hype, vârful aisbergului, coaja bananei, blana birmanezei. Dedesubt e melancolie, însingurare, poate chiar tristețe. Cel puțin asta credeam până de curând.

Și cel mai tare mă apasă faptul că nu-i prima oară când simt toate lucrurile astea. Că am mai scris despre stările mele gri și când am plecat de la Bookster și când am plecat dintr-o relație direct în Silent Retreat. Știam ce nopți mă așteaptă, știam c-o să mă izolez, știam că singura soluție care a funcționat e să plec.

Ieri aș fi avut avion spre Bali. Da, din nou. M-am întrebat mult dacă nu cumva e o fugă, că pattern-ul e evident. M-am întrebat suficient de mult încât acum 2 săptămâni mi-am anulat zborurile. Am zis că mai am un pic de energie și ceva curaj să văd cât de gri poate să fie o stare gri. Și de 2 săptămâni scriu zilnic în jurnal ce-mi trece prin gând și prin piept. Uneori mă oripilez de ce-mi fată mintea.

Scriindu-mi eu mie mi-am dat seama că de fapt nu-s trist, că n-am niciun motiv, doar că ce simt seamănă cu tristețea. Nici melancolic nu-s. Nici abătut, nici depresiv. Mi-am dat seama că nu simt nimic. Sau, mai bine zis, de fapt simt nimic. Ca o mare noaptea pe care mi-e greu să fixez un punct în depărtare spre care să vâslesc, că noaptea toate punctele din depărtare arată la fel.

M-a speriat gândul că simt nimic – deja aveam mustrări de conștiință că (nu) fac nimic. Așa că am scris despre nimicul ăsta ca despre o specie nouă de sentiment. Despre cum se simte să nu știu încotro, despre cât mă chinuie să n-am un proiect cvasi-imposibil la care să lucrez, cum era cartea acum un an. Despre cum mi-e teamă că o să ajung să-mi fut viața pentru că-s într-o perioadă gri. Despre cum mi-e teamă că ăsta e un început de depresie și-s în faza de negare și inventez teorii despre nimic. Despre cum mă apasă liniștea asta cu care nu știu ce să fac, că nu-s obișnuit s-o aud.

Și mi-a venit o idee – sau o întrebare (noaptea și ideile și întrebările arată la fel): poate că nimicul ăsta e baza. Poate că mai jos de nimic n-am cum să pic. Poate că de la el pornește totul. Poate că de fapt nu-s niște pase gri care apar când și când, ci asta e o stare constantă care nu pleacă niciunde. Poate că nimicul ăsta e ca o fundație pe care construiesc restul.

Cum ar fi? Cât de greu mi-ar fi să accept că nimicul ăsta va fi mereu aici. Nu ca să-mi strice ziua, ci ca să-mi arate când e momentul s-o iau de la zero și să clădesc pe o fundație, nu pe un hype de moment, pe o îndrăgostire sau o idee care sună bine. Până la urmă 07:07 a apărut dintr-o stare de nimic, în care reclădeam cine sunt. Poevie a apărut dintr-un moment în care reclădeam ce (mai) înseamnă o relație.

Poate că nimicul ăsta e aici ca să mă pună față în față cu părți din mine cu care nu mai am nicio treabă, sau cu niște oameni pe care trebuie să-i las să plece. Sau cu părți din mine pe care le-am neglijat și oameni noi pe care ar trebui să-i las să se apropie.

Nu mi-e clar. Pare anti-intuitiv ca din nimic să se nască lucruri. Din lipsa de energie, din ceață și temeri. Partea bună e că nimicul ăsta vine cu multă liniște. Iar când chiar stau să ascult liniștea, încep să îmi vină idei. Ca atunci când asculți marea și ți se pare că auzi melodii. Iar marea pot să o ascult ore întregi.