Credeam că marea lecție din toată experiența o să fie în direct. Well, see it for yourself.

*
E 15:30, urc pe o scară de metal într-o clădire PRO TV care pare făcută din lego/containere. Îmi transpiră palmele deși e frig. Ajung la o ușă pentru care n-am badge de acces, noroc o tipă îmbrăcată în verde. Da, eu sunt Andrei, n-am întârziat, nu? Da, la 4 mi-a zis Irinel.

Tipa e cu căștile în urechi, are un apel pe fir și-mi face semn s-o urmez. Facem stânga-dreapta-stânga, dă din mâini în timp ce-i zice nu-știu-cui să se grăbească, că intră în 10 minute. Îmi face semn spre cuierul plin cu haine. Las ghiozdanul și geaca – ea a dispărut deja pe o ușă de sticlă.

Intru și mă blochez. Ăsta e platoul și – what the – mă uit printre oameni și camere de filmat și-l văd pe Măruță. Mă șterg involuntar pe pantaloni – fuck, nu pe pantaloni, dacă îi murdăresc? Trag aer în piept. Tipa în verde îmi face semn spre o tanti cu păr blond. Da, bu – săru’mâna.

Tanti blondă îmi dă sentimentul de „mamă”. Are căști cu microfon pe cap și un tabel în mână. Mă încercuiește în listă. Deci intru la și 10? Tipa în verde îmi face semn s-o urmez, îmi dă de semnat acordul de nu-știu-ce. Cât completez numele, îmi zice c-o să vină colega de la machiaj. Și dispare pe hol.

Pe platou e agitație, sau sunt eu agitat. Mă sprijin de o ladă neagră, lângă un nene grizonat. Îi zâmbesc, că nu știu ce altceva să fac. Da, eu sunt Andrei. Nu, 07:07 e un jurnal de călătorie. Nu, nu-s vlogger. Are privirea blândă, un pic pusă pe șotii.

Mă uit la ceas, e 15:45. Am gura uscată, mai bine beau o gură de apă de la dozator. Nu prea multă, că nu vreau să las baltă La Măruță. De ce nu a apărut tipa de la machiaj? Ce mă fac dacă uită de mine? Oare o să mă bâlbâi? Dacă o să mă împiedic pe trepte? Dacă o să mi se ru – respiră, e ok, calmează-te. O să fie bine.

Tre’ să-mi ocup timpul cu ceva – uite, au 3 camere fixe și una ca o macara. Băiatul ăla cu cioc ține o lavalieră în mână, nenea ăsta de la monitoare cred că se ocupă de montaj. Tanti blondă cred că e șefă de platou.

Inspir adânc și mă uit la ceas – 16:07. Fuck, nu m-a machiat. Mă duc la tanti blondă. Săru’mâna, pentru machiaj unde tre’ să –. De pe un scaun se ridică o tanti creață cu o pensulă și un fard cărămiziu. Mă pudrează ca pe o prăjitură, bagă extra pudră sub pleoape, se uită din lateral – e mulțumită de tencuială.

Măruță se ridică de pe scaun și-și ia la revedere la invitată. Fuck, urmez, pe unde intru? Mă uit panicat la nenea grizonat. Pentru – da, cum ajung la ușa aia? Cum adică nu știți? Râde și-mi dă un ghiont. Măruță deja zice ceva de mine, fuck, mergem?

Nenea se ridică de pe ladă, iese pe ușă și face dreapta. Merg după el în timp ce-mi șterg palmele pe pantaloni. Mă bate pe umăr și-mi zice să stau liniștit, că o să fie ok.

Oare atât de tare se văd morcovii? Dacă o să mă împiedic? Dacă o să mă bâlbâi? Ajungem la un hol mic și luminat și-mi face semn să aștept aici. Din boxe se aude prezentarea despre mine, după care aud „20”. 20 ce? Fuck, 20 de secunde.

Nenea îmi face semn să mă duc pe holul luminat. „10”, „5”. Inspir adânc, se deschide ușa, mă lovește lumina, îl văd pe Măruță, văd treptele, nu văd nimic altceva. Ajung cu bine pe canapea. Respir adânc.

**
Îmi iau la revedere și ies din cadru. Am mâinile reci și nu văd nimic pentru 3 secunde. Băiatul cu cioc vine spre mine. Sigur a fost ok? Mersi mult. Da, uite lavaliera. Mersi mult.

Ajung lângă tanti blondă și se uită lung la mine. Sau în mine. Mă bate pe umăr și-mi mulțumește. Ce? Cum adică pentru liniște? Am fost prea tăcut? Mă uit în ochiii ei, cred că se uită la mine ca la un fiu. Am nevoie de aer, mai bine plec.

Ajung la cuier, dau să mă îmbrac și-mi vine o idee. Mai am o carte la mine, de rezervă. Scriu ce îmi vine în gând și mă întorc pe platou. O bat pe umăr și îi dau cartea. Se uită lung la mine. „Avem nevoie și de momente de liniște, ca al tău, mulțumesc din suflet”. Mă rușinez, îi mulțumesc și fac stânga-mprejur.

Ies pe ușă și văd cu coada ochiului că mai vine cineva. Iau geaca pe mine, pun ghiozdanul în spate și cineva-ul e lângă mine. E o altă femeie cu ochelari negri, tunsă scurt. Stătea lângă băiatul cu cioc.

„Tot respectu’ meu”. Ce? „Tot respectu’ meu că n-alergi după putere”. Da, mulțumesc, mulțumesc mult. Sigur a fost bine? Să nu fug după putere? Și interes? Da, nu, nu prea mă pasioneză nici una, nici cealaltă. Da, a fost greu acolo, dar cred că toți avem nevoie de – da – în care să stăm singuri și să vorbim sincer.

Ce frumos, și eu îmi pun intenții în fiecare an. Păi și cum a fost? Și sunteți mai împăcată, acum că nu mai alergați după „putere și interes”?

Am nevoie de aer, dar simt că și ea are nevoie să vorbească despre ceva. Pare că are luptele ei și că îi amintesc de ceva sau cineva. Se uită spre platou, îmi zice iar „tot respectu’ meu” și dă să plece, dar se oprește la ușa de sticlă. Nu, n-o să mă pierd, mulțumesc tare mult. Așa e, toți alergăm după ceva. Chiar dacă oi fi acum mai calm, am și eu fugile mele.

Face un pas spre mine și deschide brațele. O îmbrățișez și-mi zice că și ea ar merge la meditație, ‘colo, dar nu are cum, că na, copiii, ratele, munca. Dar eu, eu să nu mă pierd.

Mi se pune un nod în gât. Ce să-i zic, că orice i-aș zice, e de umplutură. E multă tristețe în ochii ei, dar și o licărire mică-mică. Deschid brațele și-i mai dau o îmbrățișare.

O să fie bine. E bine deja.