Într-o sâmbătă de prin 2008
Intru în cameră la soră-mea să mă uit la Jamie Oliver. Stă în mijlocul patului cu caiete și cărți în jur. Ce faci, mă? Cum să-ți faci temele în pat, mișcă la masă că vreau să mă uit la televizor. Și ce-mi zici mie, n-ai părinți? Eu n-am tv în cameră, hai, vira la teme dincolo.

Septembrie 2013
De o săptămână mă gândesc la ultima ședință de terapie, în care mi-am dat seama că n-am nicio treabă cu soră-mea, că suntem ca niște lupi singuratici. Îmi vin în gând toate episoadele în care o terorizam și o făceam să se simtă ca ultimul rahat.

I-aș scrie că-mi pare rău, că refulam la ea tot ce țineam în mine, fără să aibă vreo vină. Dar cum să-i scriu așa ceva din senin? Noi vorbim doar când ne intersectăm pe acasă – adică o dată la 2-3 luni. Lasă, e timp, o să văd ce-o să fac mai încolo, am altele pe cap acum.

Ianuarie 2016
Sunt acasă, e plin de rude în sufragerie, unii râd într-un colț de o poveste pe care am mai auzit-o de 10 ori, alții fac recensământul neamului. Mă strigă mama să din bucătărie. Da, ce-i? Cum adică pentru că-i soră-mea? Dacă îl scap? Bine, fie.

Rămân în urmă, cât merge mama să închidă lumina în sufragerie. Aprind două lumânări, iau farfuria cu grijă să n-o răstorn. A venit rândul lu’ Georgisă sufle în 18.

Am întrebat-o săptămâna trecută ce vrea de ziua ei și mi-a zis că vrea la Disneyland Paris, doar că eu am o perioadă grea pe freelance, de abia îmi ajung banii de chirie, iar avionul e 200 euro. De persoană.

Ce-am făcut în primii 18 ani? Păi uite, am fost într-un ong studențesc, am fost în UA, am creat campanii misto pentru Bookster. Bullshit. Ce am făcut pentru ea, nu pentru mine. Nimic. Dimpotrivă, am făcut rău. Am fost rău. F o a r t e r ă u. Îmi pare rău. N-am cum să schimb ce-am făcut.

Dar uite, în momentul ăsta sunt aici și-i țin tortul. Pot să fiu un pic mai bun acum. Hai, suflă, dar cu grijă, că la anul folosim lumânările astea și pentru străbunică-ta.

Aprilie 2017
M-am întors din Silent Retreat, am ceva bani puși de o parte. Îi scriu s-o întreb când vrea la Disney. Face o pauză, să vadă dacă nu cumva îmi bat (iar) joc de ea. Nu, pe bune, când poți să lipsești de la facultate? Bine, mergem atunci. Da, iau eu biletele de avion, rezerv un Airbnb, iau biletele la Disney, n-ai tu treabă cu asta, tu doar să te asiguri că poți să lipsești 2 zile de la facultate.

Mai 2017
Urcăm în avion, mi-e frică că o să ne scoatem ochii după 2 ore. Îmi dau seama că nici numele întreg al facultății nu i-l știu. Habar n-am ce muzică ascultă, dacă iese în oraș și dă shoturi sau bea bere.

Ajungem la Disney. Urcăm într-un carusel și pornim. Mă țin cu mâinile de bară și-s încordat ca înainte de vaccin. Urcăm și urcăm și urcăm – știu ce urmează, strâng și mai tare bara. Trag cu ochiul la soră-mea, și ea se bucură la fel de tare.

Coborâm și-mi vine inima în gât. Reușesc să opresc juma’ de țipăt, și soră-mea la fel. Urmează încă o vale și o curbă strânsă la dreapta. Țip. Țipă și ea. Iar urcăm, iar coborâm, îmi dau voie să țip și să mă sperii, deși știu că n-o să mor, că suntem la Disney, nu la bâlciul de la Florești.

Se termină cursa, coborâm amândoi împleticiți. Mă uit la soră-mea și mă bufnește râsul. Ne mai dăm o dată?

Septembrie 2018
Soră-mea apare la tv în direct să povestească despre proiectele de la Beard Brothers Brasov. Nu se bâlbâie, răspunde elegant la o întrebare capcană, își ține ideile până la capăt. Soră-mea e super, zic oamenii în comentarii. Așa o fi, eu acum încep s-o cunosc.

Suntem atât de diferiți că nu știu ce să-ți urez, dar am auzit că au terminat de renovat caruselul Star Wars.