E 1 ianuarie, 6 dimineața, am o frontală pe cap și sap o cărare prin zăpada de juma’ de metru. Nu mai pot să dorm de la 5, de când m-am trezit să bag lemne pe foc.

Ce caut în Norvegia? Am venit să văd o persoană dragă din 07:07. Altceva mai caut? Liniște și spațiu. Și le am? Da – sunt la o cabană in the middle of nowhere, unde nu avem nici wifi, nici duș, dar avem 10 trasee de ski și un cer HD. Vorbim despre câte am trăit fiecare în ultimii 2 ani, ne punem întrebări despre viitor, ne dăm răgaz să nu știm.

E fix ce căutam pentru revelion, dar uite că-s agitat și mă afund în zăpadă până la genunchi. O să răsară soarele abia la 9, mai bine merg la somn. Nu pot. Aseară mi-am pus pe foaie toate ideile și ambițiile pentru 2019. Și-mi dă cu virgulă. Mai arunc o lopată de zăpadă, frontala dă să se închidă – cred că rămâne fără baterie. Bate vântul, poate nu trebuia să ies în pijamale.

De ce-s stresat? Am prea multe pe foaie? Mutat singur până la final de ianuarie, plecat în Mexic în februarie, curs de writing în martie, primul event de la Poevie de terapie cu Alecsandra în aprilie, pus umărul la visul lui Apostu de a-și face școală în mai, cartea de Poevie de terapie în iunie, eventual să încep să scriu la al doilea jurnal. Toate astea până în iulie.

Mereu îmi pun multe pe foaie și nu le fac. Am o problemă cu asta? Nu, e selecție naturală, rămâne doar ce mă interesează cu adevărat. Atunci ce e? Mai arunc o lopată de zăpadă, mă uit în spate, nu se mai vede cabana.

Mă simt constrâns. Până acum aveam 1-2 obiective clare (gen să scriu cartea), iar restul erau curiozități. Acum parcă simt presiunea că tre’ să-mi iasă toate perfect, ca lansarea de acum o lună. Plus că mă întreabă lumea când scot a 2-a carte.

Îmi vine în minte Ema, cu al ei „când te-ai luat tu după ce așteaptă alții de la tine?” Niciodată. Mint, rar. Și ce-ai vrea să faci dacă nu i-ar păsa nimănui? Aș explora. Ce? Lumea. Cum adică lumea? Aș merge să descopăr alte culturi.

Și cât aș fi în țară, aș asculta/citi/căuta poveștile altora. De ce? Că mi se pare că e ceva acolo, în a asculta povestea cuiva, în a fi prezent și a-i da omului spațiu să fie, să scoată emoțiile la suprafață. Am mai făcut asta până acum? Nu. Ba da – în poevii fac asta. Și cu 07:07 am făcut asta, poate. Și în ieșirile la cafea.

Mă uit în față, mai am 2 metri până la șosea. Când am ajuns aici? M-am adâncit în gânduri și am intrat pe pilot automat. Oare așa facem când nu suntem prezenți? Ne trezim că am ajuns la capăt și n-am fost atenți la drum?

Bun, de ce nu explorezi treaba cu poveștile altora atunci? Păi nu vreau să renunț la planurile de pe foaie. Atunci la ce vrei să renunți? La presiune. Păi renunță. Păi nu știu cum, adică – da, aș putea să mă uit la ideile astea ca la direcții de explorat. Probabil n-o să le fac pe toate. Și nici nu tre să-mi iasă toate în Q1 & Q2, că nu-s corporație, sunt om și oamenii au voie să se răzgândească pe drum.

Ajung la șosea. Mă uit înapoi la cărarea șerpuită. Ce vreau să fac anul ăsta? Să le dau curaj și altora să spună povești. Ce povești? Poveștile alea care stau închise in ei, in the middle of nowhere. Nici nu contează dacă și le spun lor sau tuturor, important e să-i fac să se simtă în siguranță să facă asta. Am ajuns la șosea – ce bun ar fi un ceai acum.

Deci vrei să „hold space for others”? Da. Habar n-am cum o s-o fac, dar nici n-am nevoie să știu de la început. Vreau să rămân curios să descopăr lucruri pe drum, că-s explorator, nu vânător de obiective.

Și până la urmă, în viața reală drumul e la fel de drept ca poteca asta.