Mi-am schimbat biletul de întoarcere ca să mai stau un pic în țara cu apusuri și fior(dur)i. Azi trebuia să mă cazez la un hostel, dar aseară am aflat că-s invitat la Taco party cu AlexandraFabiola și mama ei, într-un orășel la 80km de Oslo. So here I go.

Ajung în Oslo Sentralstasjon, îmi iau bilet de tren de la tonomat cu cardul de Revolut. 139 de coroane – adică plătesc un leu pentru fiecare minut, dar hei, trenul ăsta are wifi, prize, tonomat de cafea cu plată contactless, coșuri de gunoi pentru reciclare selectivă.

Urc, mă așez pe un scaun pufos ca o birmaneză. În difuzoare se aude o voce caldă care zice ceva gen “olfsuhire bite skire”. Probabil ne amintește cât de mișto e să fim norvegieni. Trenul pleacă.

Intru pe net și încep să povestesc cu Ema despre ce am învățat din reîntâlnirea cu un om drag din 07:07. Stațiile trec și gândurile curg și stațiile trec (în realitate ai trecut doar 2, dar na, we all love drama).

Apare controlorul – o femeie blondă pe la 35, toată un zâmbet, cu un telefon care scanează bilete, inspirat din filmele SF. Îi arăt biletul, se uită încurcată. Mă uit la ea – un înger al compostărilor.

Cum adică nu-i biletul bun? Poate vi l-am dat pe ăla de acum o săptămână. Mă uit în portofel – nu, nu. Cum adică unde merg? Scrie pe bilet (pentru că nu știu unde merg). Homecevaceva. Da, Holmestrand.

Cum adică nu oprește? Pe bilet scrie că oprește. Nu-s în R11? Mă uit pe ecranul din dreptul meu, scrie R11. Păi și atunci de ce nu oprește? Îmi zâmbește și verifică ceva pe telefonul ei SF.

Da? Oook, scuze. Deci cobor la prima și fac ce? Urc la etaj și cobor. Așa, și apoi? Platform 4, ok. Și ce iau? Tot R11? Cum adică tot R11? A, ok, acum are sens.

Dacă nu apărea îngerul, ajungeam la Polul Nord.
Până la urmă toate poveștile sunt cu dus și întors.