Mi-am luat câteva ore să mă gândesc la ce-am făcut anul ăsta. Wow, am scris o carte. Și am publicat-o. Și am făcut asta independent. Ce rebel, ce om inspirațional.

Povestea din culise nu-i așa glamorous și inspiring pe cât pare.

Ianurie-februarie 2018
Doar ce m-am întors din India. De revelion mi-am setat intenții cu EmaGabrielaMiu și Poe. Printre alea mai personale, intenția mea pe anul ăsta e să public în octombrie cu o editură mare. Doar că n-am chef, nu am flow, nu curge scrisul. În total scriu 4 ore.

Martie-aprilie
E greu, am prea mult de transcris, unele notițe sunt cvasi-inutile, că am notat ce am mâncat în loc să notez ce am simțit sau ce am gândit. Tre’ să deschid în mine o ușă pe care o sigilasem, pentru că încă doare. În total scriu 3 ore.

Final de aprilie
Ies la o discuție serioasă eu cu mine. Genul de discuție pe care o avea rar tata cu mine, în care nu mă certa, dar mă întreba ferm ce am de gând. Genul de discuție în care îmi vine să intru în pământ de rușine, pentru că știu că celălalt are dreptate.

Îmi dau două palme, metaforic. Știu că ar fi mai sănătos self love-ul, dar na, we all have our lows. Ce spanac fac? Am scris juma’ de agendă și 200 de pagini într-un google doc și acum dau vina pe flow? Mai vreau să public sau nu? E ok dacă nu mai vreau, unele intenții se schimbă. Doar să mă hotărăsc și să fiu ferm. E mai ușor să renunț, dar ceva nu mă lasă. Ceva zice că nu-i drept, că-s niște povești acolo care vor să iasă la lumină. Că am întâlnit niște oameni pe drum care merită să fie văzuți și auziți. Dacă eu pentru mine nu știu dacă merit, știu că Nadia, Mane și Havi merită.

Mai-iunie
În fiecare weekend merg în Orygyns sau în M60 și scriu. Țin telefonul pe silent cu fața în jos, pun aceeași melodie pe repeat, n-am nicio notificare pornită pe laptop. Iau pauze doar ca să mă întind sau să mănânc de prânz. Nu scriu în timpul săptămânii, că tre’ să-mi plătesc chiria din ceva și nici n-aș putea să lucrez non-stop la același lucru.

Mi-am găsit și ritmul și speranța că publicatul în octombrie încă e fezabil. Termin de transcris ultima poveste pe 24 iunie, la fix 6 luni de la întoarcerea din India. Îmi dau seama de coincidență abia când închid laptopul, după 8 ore de scris.

Iulie
Ceva s-a rupt în mine (nu apa, haha). Nu mai pot să mă apropii de jurnal. Ar trebui să-l editez, că are 570 de pagini și am notate vreo 20 de observații, dar nu pot. Deschid documentul, mă uit la el, mi se pun ghimpi în stomac și-mi vine să fug. Poate am exagerat în iunie scriind weekend după weekend. Poate am nevoie de o pauză.

August
Plec în Thailanda și Vietnam, cu gândul că-mi răcoresc creierii și mă apuc de editat. Creierii mi-i răcoresc, dar de editat tot nu pot să mă apuc. Nu înțeleg de ce. Ba înțeleg de ce – mi-e frică și am obosit. Mă uit la document și-mi dau seama că 570 e prea mult, că nu-s în stare să duc singur atât. Nu vreau să renunț, dar nici nu pot să mă apuc de treabă. Să public în octombrie? Ce vis frumos.

Septembrie
Mă uit cum trec zilele și eu nu fac nimic. Da, bine, am proiecte mișto la care lucrez, dar cum rămâne cu proiectul meu? Cum rămâne cu intenția pusă de revelion? La final de septembrie reușesc să editez 10 pagini în 4 ore. În ritmul ăsta n-ajung nicăieri și simt cum crește frustrarea și oftica. Nu știu cum s-o scot la capăt.

Octombrie
Primesc un mesaj de la Andreea că vrea acces la document. Îmi sare pulsul – oare chiar are timp de editat? Doar ce s-a întors după 9 luni de sabatic, nu știu dacă are rost să sper, dar ce am de pierdut? Îi dau acces.

3 zile mai târziu termină de dat feedback pe prima parte. Am mailul plin de notificări. O sun să văd pe viu cum i se pare textul. Zi, e nașpa rău? Cum de ce? Am mailul plin de „taie aia, șterge pasajul ăsta, extermină ticul ăsta”. Faci mișto? Mda, ai și tu dreptate, n-avea rost să-mi dai comments și pe părțile bune. Da, da, te cred, vorba ta, altfel n-ai fi citit juma de carte în 3 zile.

Mă apuc de modificat pe baza comentariilor ei și cartea începe să scadă de la 570 la 450 apoi la 370, până ajunge la 352.

Îmi dau seama că tre’ să mă hotărăsc ce fac cu editura. Cer sfaturi de la un om drag și de la Bookster. Într-un weekend mă scot la o cafea și mă întreb serios ce vreau să fac. Mă încumet să public independent? Citesc tot ce prind (relevant) despre self publishing, cer păreri de la oameni care știu că au mai publicat. Toți zic același lucru: are și plusuri și minusuri.

Îmi notez pe două coloane: ce face editura și ce știu eu să fac. Editare – o am pe Deiuț, nu are 20 de ani de experiență, dar sunt mulțumit cu ce ne iese. Corectură? O să caut, tre’ să găsesc pe cineva care știe să pună virgule. Design & dtp știu să fac, campanie de promovare pot să-mi fac singur. Distribuție? Zero barat, aici sunt total descoperit. Tre’ să vorbesc direct cu librăriile și să-i conving să mă ia la raft. Cu care m-aș potrivi ca stil? Cu Cărtureștiul. Hai că o să văd, până una-alta mai am de editat.

Cum-necum, toți clienții mei sunt tăcuți, de 2 săptămâni, iar eu nu prea ies din cameră – scriu și rescriu, uneori 7-8 ore pe zi. Rescue time zice că am scris 45 de ore în octombrie.

Am cerut ofertă pentru print de la Lili. Mă costă cam $2800 ca s-o tipăresc, plus lansare și promovare. Să zicem că o treime o acopăr din economii, dar tot nu-mi ajung banii. Mi-e teamă că n-o s-o mai public anul ăsta. O sun pe Ema să-i zic ce simt. Îmi dă ideea de crowdfunding. Las ideea la dospit o săptămână, timp în care îmi disec frica de ridicol și de cerut ajutor. Ce-o să zică lumea? Că cerșesc? Ce-o să zică ai mei când o să vadă că cer ajutor altora?

Aleg să povestesc pe șleau pentru ce cer bani și de ce nu pot s-o public singur. Altfel nu știu cum să pun problema. Dau drumul la campanie și din momentul ăsta, totul începe să dea cu virgulă.

Știam că-s prietenos și că încerc să las loc de bună ziua, dar nu credeam că o să mă susțină atâția oameni. Eu am cerut bani și primesc mesaje lungi în care oamenii îmi mulțumesc pentru ce fac. Campania asta se transformă din „oare mă vor ajuta?” în „nu știu cum să gestionez atâta iubire și atâtea gânduri bune”.

Noiembrie
Am trimis cartea la print și am rezervat locul pentru lansare. Am strâns aproape dublu decât am cerut și-s oameni care apar „din senin” și mă susțin și după ce s-a încheiat campania. Mă uit în spate și parcă am trăit într-o lună cât n-am trăit tot anul.

Decembrie
Mă întreabă Diana cum mă simt acum, că-s „domnul autor”. Ridic din umeri – la fel. Nu simt că mi-a pus cineva o rază în cap sau că mi-a mai crescut un creier. Poate mi-a mai crescut o inimă și încrederea în oameni, dar Andrei a rămas tot ăla care acum 6 luni n-ar fi ghicit ce urmează să trăiască.

*
RescueTime-ul meu zice că am muncit 92 de ore la cartea asta, deși am o bănuială că nu mi-a monitorizat tot. Hai să zicem că-s 90, de dragul exemplului. Asta înseamnă 15 minute pe zi. 15 minute ca să fac o minune să se nască și să ajungă acum în mâinile altora. 15 minute și un gram de determinare.

Nu știu sigur ce vreau să fac la anul, am niște planuri cu Poevie și o idee de cursuri de scris, dar toate-s încă vagi.

Tu ce vrei să faci? Te-ai gândit? Te-ai scos la o cafea din aia serioasă în care să vezi ce (mai) contează pentru tine?

Poate că n-o să-ți iasă toate intențiile, la mine 2 din 4 au dat fail. Dar una alea în care am băgat timp și energie e acum pe rafturi în Cărturești.

Și dacă eu am putut, poți și tu, că ești tot om