Acum niște ani eram people pleaser și se vedea (și) în cum făceam cadouri. Multe și scumpe (pentru ce bani aveam în studenție). Pe unele le făceam de drag, dar pe multe le făceam ca să acopăr un gol – fie absența mea, fie să arate ce nu eram pregătit să arăt pe viu. Și atunci cumpăram, cumpăram, cumpăram.

Acum 3 ani am primit un cadou care mi-a dat cu virgulă. Era o felicitare. Nici măcar nu era cumpărată sau făcută din hârtie craft. Era o foaie împăturită, scrisă de mână, legată cu sfoară. La cum arăta, putea la fel de bine să fie ambalaj de colet poștal.

Am deschis-o stângaci, că na, se uita o pereche de ochi căprui la mine și n-aș fi vrut să-i văd plânși.

Și am citit și am recitit și s-a rupt ceva în mine. Așa, simplu, banal, scris de mână cu un pix oarecare, pe o foaie de imprimantă, a rupt ceva în mine. Pentru că era scris pe șleau, din suflet și îmi arăta că cineva a stat. Că, în loc să alerge ca bezmetica prin mall ca să-mi ia un fular, a stat ea cu ea și s-a gândit la mine.

Eu anul ăsta n-am mai luat flori, bilete de avion, vouchere la masaj, mese scumpe în oraș. Anul ăsta am făcut cadou timp. Am scris unora și altora, pe foi de imprimantă, ce simt despre ei. Pentru ce-i apreciez, ce am învățat de la ei, pentru ce le mulțumesc. Am împăturit foaia, am băgat-o în 07:07 și le-am trimis sperând să ajungă până de Crăciun. Unul dintre ei a fost Cristian.

Altora le-am făcut abonament la Decât o Revistă, că așa am simțit eu. Unii au vociferat că puteau să-și facă și singuri. Și aveau dreptate. Și dacă tot puteau să-și facă și singuri, atunci să facă și ei ca mine și să dăruiască abonamente mai departe. Că, la fel ca scrisoarea aia primită acum 3 ani, DOR rupe ceva – uneori liniștea, alteori bule sau „normalul” din industrie.

Și dacă ai senzația că „n-ai tu timp să citești articolele alea lungi”, deschide DOR #34 și ne mai auzim după. Că timp avem toți.