Unele povești mă bântuie până le scriu, de parcă-i treaba mea să le aduc pe lume.

Povestea asta am trăit-o acum 8 luni, tot într-o sâmbătă. Mi-am amintit de ea azi, când mi-era un pic frig în timp ce beam un cappuccino.

*
Sunt în Parcul Crângași, e 21 aprilie. Îmi întind geaca pe iarbă și scot caserola din ghiozdan – mi-am făcut paste cu roșii uscate și parmezan. Azi sunt 23°C. Mi-a lipsit soarele de când m-am întors din India și acum mă simt ca un gușter care iese din hibernare.

Deschid caserola și vine un miros dubios. Mă uit la paste – nimic. Mă sub geacă să văd dacă m-am așezat în ceva – nimic. Mă uit în jur – pe o bancă în fața mea stau o femeie cu căciulă umflată și un bărbat cu un troller albastru.

Încep să mănânc, adie vântul și mi se face un pic frig, apoi greață. Iar miroase dubios. Mă uit iar în jur – nimic, doar femeia și bărbatul de pe bancă. Mă uit mai atent – ce chestie, femeia se piaptănă în parc. Na, fiecare cu damblaua lui, poate nu vrea să-și înfunde scurgerea la duș. Are părul încâlcit după cum i se poticnește pieptănul.

Bărbatul se ridică, are ceva în mână, pare o cârpă. Se apropie de coșul de gunoi și aruncă ceva-ul. Ăla era un tricou? Așa părea, i-am văzut gulerul și mânecile murdare. N-are nimic pe el de la brâu în sus, nu i-o fi frig?

Se așează lângă femeia care poartă o rochie roșie cu flori, fără bretele, de zici că-i dezbrăcată de la brâu în sus. Pe spătarul băncii atârnă o geacă neagră, pare murdară și ruptă în mai multe locuri.

Iar adie vântul, nu mai pot să mănânc – miroase a acru, a stătut, a transpirație, a hoit, a orice nu-i omenesc.

Femeia se oprește din pieptănat și curăță pieptănul din care pică ghemotoace de păr, ca dintr-o perie de câine. Mi se pune un nod în gât. M-aș duce să le duc pastele mele, dar mi-e rușine. Nu mi-e rușine, mi-e frică. Dacă o să-mi facă ceva? Am auzit fel de fel de povești despre oamenii străzii.

Mă uit la ei – au trecut și peste iarna asta. Cum-necum, au trecut peste ger și zăpadă. Au mai supraviețuit un Crăciun.

*
Îți dai seama? Pentru unii, Crăciunul e o luptă din care habar n-au dacă mai ies. Iar noi o ardem prin mall-uri, frustrați că puloverul ăla pufos mai e doar pe negru și îl voiam pe galben.

Geaca aia la care i-ai rupt fermoarul și bocancii ăia care-s prea zgâriați ca să-i mai iei la birou, dă-le cuiva. Nu-i nevoie să mergi tu să-i cauți, că poate și ție ți-e jenă/frică. Dar sigur sunt ONG-uri care au grijă de oamenii străzii, gen Samusocial din Romania (dacă știi și altele, zi-ne și nouă). Unde mai pui că-ți faci și ordine în dulap.

Da, da, știu. Imaginea despre oamenii străzii e că-s niște nemernici care și-au băut sau injectat banii până au pierdut casa, dar asta-i o generalizare fără inimă. N-or fi toți niște drogați, bețivi și cerșetori. N-or fi toți așa.

Și la primăvară n-or să mai fie toți.