E 15:45, sunt la Unirii cu un pachet de cărți în mână, pentru o cititoare care vrea să le dea cadou prietenelor ei. Pun ghiozdanul la picioare și scot cărțile – ca să le car mai ușor, le-am făcut teanc și le-am legat cu sfoară.

Lângă mine se oprește o tăntincă. Are ochii iritați, dinții mici și un pic cariați și zâmbește blând. Ce? Nu, săru’mâna. Adică, da, sunt de vânzare, dar nu astea. Astea sunt pentru cineva.

Mă trece un fior, de rușine – sunt grăbit, nu vând cărți la colț de stradă, tre’ să aflu unde e Coposu 6-8, se uită lumea la noi și –.

Da, îi zice 07:07 și mă găsiți în Cărturești. Ăăă e o librărie. Da, eu am scris-o. E despre călătorii. Nu, nu la noi, în Asia. Păi, în Thailanda, India, Ne –. Da, da, e și despre obiceiuri indiene. Ce frumos că citiți, da, e o altă lume acolo.

Da, în Căr-tu-rești. Da, știți ceva, stați un pic, că mai am 2 cărți de rezervă la mine. Da, da, v-o dau cu autograf. Ăăă, păi costă – nu pot să-i zic că e 30 de lei, e bătrână, 30 de lei înseamnă pâinea pe o lună. Hai că-i zic 20, ca să nu mă complic cu dat rest și – nu vă costă nimic, v-o fac cadou. Da, da, sănătate și dumneavoastră.

Mă ajutați un pic ca să pot să v-o semnez? Țineți dumneavoastră teancul ăsta. Nu-s grele, stați liniștită.

Îi întind teancul și văd bastonul în care e proptită. Le ia cu o mână și le ține ca pe un copil înfășat, nu care cumva să le scape. Mă trece încă un fior, de milă.

Scot o carte din ghiozdan – nu știam de ce am luat cărți în plus la mine, dar am zis să fie. În spatele meu e parcată o mașină pe trotuar, pun cartea pe mașină –.

Da, da, v-o semnez, vă și scriu câteva rânduri. Cum vă cheamă? Așa, pentru doamna Mariana, da? Îi scriu mare și cât pot de clar, o semnez, îi iau pachetul din brațe și îi dau cartea.

Da, mulțumesc, eu am făcut poza de pe copertă. Da, e din India, ați ghicit bine. Ce frumos că vă interesează alte culturi, foarte frumos. Da, da, s-o citiți cu drag. Haideți că mă sună persoana la care tre’ să duc teancul ăsta. Da, sănătate, numai bine, să aveți o zi bună.

Tăntica pleacă. Vorba vine „pleacă”, că de abia se mișcă, iar eu o trimiteam la Cărturești ca să-mi cumpere cartea. Iar am intrat pe pilot automat de București. De parcă orașul ar fi de vină.

Mai las telefonul să sune 2 secunde, cât mă uit la ea cum merge târâș-târâș spre intersecție. Mă trece un fior, de bine – am făcut o bucurie cuiva. Părea că are chef de vorbă, cum am mai văzut la bătrâni.

*
Mă întâlnesc cu cititoarea, îi dau cărțile, îmi întinde banii, calculez cât tre’ să-i dau rest și n-apuc să ajung la rezultat că tipa mă oprește.

Nu, hai, cum să-mi lași atâta, am mărunt, stai liniștită. Nu, pe bune, e ok, really – mă simt aiurea, nu-mi place să primesc bani pentru care n-am muncit, dar nici nu pot s-o forț – ești sigură? Bine, fie, să ți se întoarcă înzecit.

Plec de la Coposu 6-8 și mă uit la cer: e frumos azi, e senin. Bag banii în portofel. Ghiciți voi cât trebuia să-i dau rest.