I
E 7:45, m-am trezit fără alarmă cu o oră mai devreme. Am avion la 11:10, am timp să mănânc un sandwish cu paté, pulled pork și salată. Cobor, trec strada, comand, mănânc cu așa o poftă încât conving o familie de spanioli să se alăture în “restaurantul cu 3 mese de tablă. Plătesc 10 lei pentru sandwich și lemon tea, plec spre hostel.

Ajung lângă tătăițul de ieri cu ceaiul. Mă uit la ceas, e 8:27, hai că mai am loc/timp de un ceai. Iau loc pe scăunelul de plastic, cer un ceai, îmi zâmbește cu dinții lui maro, îmi toarnă ceaiul peste gheață. Gust, aceeași rețetă amară. Îmi întinde iar pachetul de Thong Long pe care scrie “smokers die younger” – cred că e brand ambassador de insistă atât. Beau ceaiul ca și cum mai am 3 zile până decolez. Îi plătesc cei 80 de bani și plec la hostel să mai pierd vremea.

II
Termin de citit o postare scrisă de Oana Moisil despre viața de emigrant. Mă pune pe gânduri. Cât e ceasul? Zece fără șa.. ce? Cum adică e 10? La 11:10 decolez, aeroportul e la 45 de minute dacă nu e oră de vârf, iar în Vietnam mereu e oră de vârf. Fuck, dacă pierd zborul spre Ho Chi Minh, îl pierd și pe următorul spre Bangkok. Fu..

Deschid Grab, singura șansă e să iau motor taxi și să-i dau bacșiș zdravăn ca să bage viteză. Ce spanac a fost în capul meu? Cum am calculat eu timpul? Care e aeroportul? Fuck, am 45 de minute până la îmbarcare, asta cu tot cu check-in (care se face doar în aeroport) și cu trecut prin security check. Fu..

Așa, mi-a găsit taxi și a și ajuns. Iau geanta mică de umăr și ghiozdanul de laptop și fug pe scări 3 etaje. Unde ești? De ce nu ești în față? Ce cauți tocmai în intersecție? Acum tre’ să fug după tine. Nu mai am semnal la wifi, sper că nu pleci.

Ajung în intersecție, îl găsesc super dandy relaxat, butonând telefonul. I hurry, airport – nimic. Fast, speed, vrum vrum – nimic. Îi arăt ceasul și îi mimez viteză – nedumerit. Urc pe scuter, pun casca și îi mai zic o dată hurry, my friend, airport, fast speed, go go, ok? Plecăm în trombă, cu 20 la oră.

Fuck, n-o să prind avionul dacă mergem așa, ăsta cedează trecerea tuturor. Sunt 20 km până la aeroport, deci tre’ să mergem cu minim… minim 40-50km/h. Îi fac semn să se grăbească, se face roșu. Mă uit la ceas – 10:03 fuck, hai că poate bagă viteză după ce ajungem pe autostradă.

III
Suntem pe autostradă, am depășit 3 bicicliști și două mașini care făceau dreapta. Hurry, my friend, fast, fast, go, speed, go faster. Încetineștie, se uită cu coada ochiului la mine și accelerează până la 40. Așa, dă-i, dă-i blană, că-i liber drumul. Nu frân.. puteai să treci pe banda 2 în loc să cedezi trecerea.

Ce fac dacă pierd zborul? Tre’ musai să fiu în Bangkok mâine seară. Cât o costa Hanoi – Bangkok pentru azi-mâine? Parcă văd că e 2000 de lei. Hai să nu fiu prăpăstios fix acum cât trec peste râul ăsta. Arată ca Dunărea la Cernavodă. O să-l prind, sper.

IV
Noi Bai Airport 8km, e 10:22, mergem cu 30km/h, fuck, dacă urmează intersecții, n-o să prind avionul. Hu.. ce hurry să-i mai zic, nu pare că înțelege ideea de grabă. Dacă mă gândesc, n-am văzut vreun vietnamez alergând sau conducând prea rapid.

Noi Bai 2km, e 10:37, mai am o șansă, sper că știe unde-s Departures. Bine că e zbor intern și nu mai stau și la Passport Control. Hai amice, nu încetini pe ultima sută de metri.

V
Oprim pe marginea drumului în dreptul Arrivals. Prietene, Departures, Ho Chi Minh, yes, yes. Ce? No entry fo’ Grab? ‘Tu-ți cea.. cobor, dau casca jos, acu’ observ ce jegoasă e. Dau să iau geanta pe care o ține el la picioare. Ce tips? Amice, mă gră.. mama ta, puteai să bagi viteză. Pun ghiozdanul pe jos pe asfalt, scot portofelul din primul buzunar, îi dau 20.000 dong (3.5 lei), iau geanta și fug.

Ceapa mă-tii de parcare, n-ai niciun indicator. Fug de parcă vreau să-mi impresionez profa’ de sport. Sunt fleașcă pe spate de la ghiozdan, am părul ud, noroc că-s în sandale și nu în șlapi, să mă mai și “aplaud” la fiecare pas.

Ajung la Arrivals, văd un nene cu badge. Hello, Departures? Ce bus, amice, de-par-tures. No taxi, what the fuck. Îi mimez un avion decolând, se luminează. Alerg spre capătul clădirii. E 10:40, mai am o șansă, mai am o șa..

Intru în aeroport, Departures, 1st floor. Urc în fugă. Tre’ să ajung la ghișeu ca să-mi facă check-in. Unde e VietJet? Fuck, aici e doar Vietnam Air. Fug în sens opus, mi se scurge transpirație prin sprâncene.

Nu-i nimeni la primele ghișee. Fuck, au închis check-in-ul. La ultimul pupitru un tip și o tipă semnează foi. Cre’că e lista de prezență, fug și mai tare. Ajung gâfâind, mă ustură în gât. He-he-llo, fo-for-Ho-Chi-Minh-sorry-I’m-la-late.

Tipa îmi ia pașaportul, anunță ceva prin stație și începe un dialog etern. Hai, tanti, stai la povești altă dată. Îi arăt ceasul, nu se uită la mine. Mă uit la tipul cu foile, și el mă ignoră. Îmi dreg vocea, I’m in big hur – yes, Ho Chi Minh, yes. Will I catch it? Nimic.

Îmi dă biletul și pașaportul și zice Gate 2, am noroc, putea să fie Gate 20. Nici nu mă uit ce a încercuit pe bilet, le iau și fug la Security Check.

Nu e nimeni la coadă. Mă uit spre cer, văd doar becuri și tavan fals. Cineva acolo sus mă iubește.