[Fix acum o lună luam autobuzul spre Sofia și de acolo urma să zbor spre Bangkok. Între timp am fost la un (silent) retreat, am developat 15 role de film și am deschis laptopul de 4 ori. Dar de scris, n-am scris nicio poveste pentru că n-am simțit că am ceva (nou) de zis.]

E 7:55, mă trezesc cât de cât odihnit și cu chef să explorez orașul dincolo de Old Town. Tre’ să îmi mut banii din contul de economii de la Ing pe cardul de Revolut și apoi să iau un motor-taxi ca să mă ducă la un templu. Deschid wifi-ul pe mobil, intru în Homebank – eroare. Deschid Bitdefender-ul, activez VPN-ul, intru iar în Homebank – eroare. Ceapa mă-tii, mi-ai făcut așa și în Thailanda – dacă în țară e 4-5 dimineața, nu merge Homebankul.

Mă uit în portofel, mai am 80.000 dong – asta înseamnă cam 15 lei, adică 2 sandwich-uri sau o pereche de șalvari, în funcție de necesități. Ce să fac, n-am bani să văd orașul până la prânz când o să meargă iar Homebankul. Asta e, o să mănânc la hostel niște pâine și gem cu textură de lipici la tub. Văd eu ce fac până la prânz fără să am nevoie de bani.

Ies din hostel – deja e plin de scutere, motorete, ricșe și uneori și mașini, așa că îmi pun masca pe gură. Semafoarele funcționează, dar sunt respectate doar de unele mașini și de turiști. Sensul de mers pe benzi e și el foarte relativ. Trotuarul are rol de pop-up restaurant, de frizerie, de tarabă, uneori și de șosea pentru șoferii grăbiți. Ca pieton aici am un singur drept – să-mi port singur de grijă. Partea bună e că nu se merge cu viteză și n-am văzut niciun accident în 7 zile de când am ajuns în Vietnam.

Trec strada printre scutere și mașini fără să mă opresc – am învățat în India cum se face. În fața unei bănci (din aia care dă/ia bani) e un moș care vinde ceai. Am mai văzut prin oraș, dar nu m-am oprit niciodată în „ceainărie”. Mă opresc, ochesc un scăunel liber și îi fac semn tătăițului să văd dacă pot să mă așez. Dă din cap și zâmbește cu toți dinții – și ce dinți.

Taraba lui e formată din 2 rafturi de plastic: la parter sunt pahare așezate cu gura în jos. În spatele lor e un burete de vase cam murdar și o juma’ de lămâie tăiată de câteva zile. La etaj sunt pachete de țigări de vreo 6 feluri – multe par incepute. În spatele lor e un borcan de plastic cu dropsuri de la Mentos și o pungă cu batoane de susan.

În Vietnam oamenii nu prea știu engleză, așa că ne înțelegem din semne: da, da, ceai vreau, ok, ok. Tătăițul deschide capacul de la găleata roșie și umple un pahar cu gheață. Ăștia beau ice tea dimineața la țigară? O să fie interesant. Lângă el e un butoiaș îmbrăcat în zăpadă artificială și legat cu fâșii de material negru – ăsta e ceainicul și probabil că l-a izolat ca să țină ceaiul rece.

Îl ridică și toarnă în pahar – un ceai gălbui din care ies aburi. Ceai fierbinte și gheață? Sigur o să fie cu mindfuck combinația. Îmi intinde paharul – în unele locuri frige, în altele e rece. Îl pun pe trotuar lângă mine și aștept un pic să se răcească. Sau să se încălzească, nici eu nu știu.

Tătăiță e firav și e bronzat tare pe față, piept și pe mâini și are ceas auriu cu argintiu – ceva replică de Rolex care, pe mâna lui subțire, arată ca un ceas de perete. Deschide gura să mănânce dintr-o chiflă albă umplută cu carne tocată și ou – are dinții de jos maro spre negru. O fi mestecând tutun, sau de la ce sunt așa maro? Că nu-s cariați, sunt doar maro cu vârfurile un pic mai decolorate.

Are 2 alți clienți așezați pe scăunele lângă el – unul e la cămașă și pantaloni de stofă, butonează un iphone 7 roz. Celălalt e în tricou polo și blugi și butonează un Samsung. Ăștia nu-s oameni săraci, după vorbă, după port, dar își beau ceaiul pe marginea drumului în loc să-l bea la Starbucks-ul de lângă Burger King-ul de lângă Dunkin’ Donuts-ul de la colțul străzii.

Iau o gură de ceai – limba mea nu înțelege nimic, e și fierbinte și rece în același timp. După 2 secunde simt și gustul – amărui, ba nu, amar de-a binelea, ca atunci când îți faci ceai și îți amintești după juma’ de oră că l-ai lăsat la infuzat. Mai iau o gură – la fel.

Cei doi meseni se ridică la interval de câteva secunde, plătesc și pleacă fiecare în treaba lui. Nu trece un minut și se așează alți doi oameni – un nene în pantaloni scurți tatuat pe mâna stângă și un alt nene cu mustață, cioc și ochelari Aviator. Le zâmbesc și îi salut de parcă ne bem ceaiul împreună de ani de zile.

Nenea cu cioc ia din spatele lui o țeavă neagră pe care n-o observasem cum stătea sprijinită de perete. Scoate din buzunarul de la piept un pachet de tutun, face un guguloi – asta nu-i o țeavă, e o pipă imensă, de fapt e bong de-a dreptul. Bagă guguloiul în… spațiul pentru guguloi, șterge țeava la gură cum făceam și noi când poșteam o sticlă de suc în liceu, aprinde tutunul și trage lung. Suflă fumul pe gură ca o locomotivă și pune țeava la loc. Atât? Un fum? Poate o fi puternic shot-ul.

Tătăițul cu ceaiul îmi întinde un pachet de Thong Long, dar îi fac semn că nu fumez. Îmi zâmbește și le zice ceva celorlalți meseni. Oare de ce o avea dinții așa maro? Nu s-o fi spălând? Nu cred, n-are cum. Cre’că mestecă tutun sau altceva, n-are cum altfel.

Termin ceaiul care parcă e și mai amar. Mă ridic, scot portofelul să-i plătesc. How much? Se uită la mine nedumerit. Îi mimez bani, se prinde ce-l întreb de fapt, și după ce se prinde că nu înțeleg ce-mibzice, scoate din buzunarul de la piept o hârtie de 5000 dong și mi-o arată. 5000, asta înseamnă cât? 80-90 de bani?

A fost ok să n-am bani toată dimineața. Mi-a(m) amintit că viața poate să fie și simplă. Și că oamenii simpli sunt la fel de oameni ca oamenii ______.