Vin dintr-o familie în care mama gătește bine, mamaie gătește bine, tataie rupe când face ciorba lui de fasole (rețetă din armată), iar tata face un gulash de numa-numa. Ca să fie meniul complet, soră-mea face tiramisu.

Dar n-a fost mereu așa. Clasele primare le-am făcut la țară și la gimnaziu am făcut naveta la oraș. Mi-era rușine să zic că știu să fac pandișpan cu vișine sau pește la cuptor – nu era cool. Cool era să știi cine-i Eminem și să te dai cu skate-ul și să ieși la suc sau la pizza (care nu se compara cu pizza cu blat din pâine a lu’ mamaie).

Așa că în gimnaziu am păstrat gătitul mai mult pentru mine, la fel cum am ascuns și că scriam poezii, tot pentru că nu era cool. Pe de altă parte, acasă experimentam ce vedeam la Jamie Oliver la TVR2. Uneori mă frustra, că avea rețete cu fenicul sau anghinare, iar mamaie nu creștea așa ceva.

Nu-ți închipui că aveam un talent înnăscut – când zic că experimentam, chiar experimentam și am distrus câteva cratițe încercând să fac caramel. De exemplu, prima tartă pe care am făcut-o singur arăta bine, dar uitasem să-i pun praf de copt – găinile au apreciat-o pe ascuns.

Când m-am mutat în chirie la București, am început să-mi fac de mâncare că na, șnițelele de acasă se terminau repede. Și încet-încet am început să mai servesc și pe alții, ba cu o prăjitură, ba cu o legumă la cuptor, dar în continuare mi-era teamă să zic că „știi, îmi place să gătesc și cred că încep să mă și pricep”.

Fast forward: m-am întors de 6 luni din India – unde mâncam și de 5 ori pe zi ca să descopăr gusturi noi (și pentru că era super bună mâncarea lor). M-am întors cu câteva kile de condimente și o nevoie compulsivă să-mi fac mâncarea să arate ca cea indiană.

Super fast forward: ieri am gătit de la 12 până la 7 seara, pentru 15 oameni. Pâine, focaccia, burgeri de năut, burgeri de curcan, quiche-uri, prăjitură cu chilli, sosuri. Am avut constant o panică – dacă o să ard mâncarea, dacă o să pun prea mult nu-știu-ce și n-o să le placă, dacă e prea dulce, dacă e prea iute, dacă dacă dacă. Andreiul din gimnaziu se temea un pic că s-ar putea să se râdă din nou de el.

Și apoi a ajuns primul om drag și apoi al doilea – până s-a umplut casa. Și au început să guste și să întrebe de rețete și să – să mă laude – lucru care mă bloca un pic, că patternul meu nu includea laude în program.

Aveam undeva in the back of my mind vocea speriată care zicea că nu-i safe că am chemat atâția oameni, dar aveam în față o sufragerie plină și dragii care se bucurau de mâncare. Creștea pipota în mine când mă uitam la ei cum se întindeau după din-aia-cu-fistic și d’ăla-cu-somon.

Ieri am adormit pe la 2:30 dimineața, frânt și un pic bocit de bucurie și recunoștință. Pe unele frici din copilărie e ok să le scot la joacă, să le arăt că na, we all get bruised, dar nu înseamnă că de fiecare dată o să fie așa.

Mulțumesc vouă, că ați fost aici (fizic sau cu gândul) și mulțumesc mie că am scos elefantul din dulap (și l-am pus la proțap – altă rimă n-am găsit).