2017
E 6 iunie, sunt în drum spre Cișmigiu. Vreau să fac o pagină pe care să postez poeziile pe care le tot scriu de vreo două luni. Nu știu câte idei o să mai am, dar nu vreau să-mi umplu profilul cu poezii. Am nevoie de nume. Ceva de la poezie, dar cu un twist, ceva smart. Oare mai citește cineva poezie în ziua de azi? Dacă lansez pagina, invit oameni să dea like și apoi rămân fără idei? Mă fac de râs.

Cum ar fi să-i zic Poevie. E prea visător. Sună bine, dar parcă-i forțat. E smart, dar nu-i prea mult? Nu știu. Mă mai gândesc un pic. Până la urmă asta vreau să fac—poezii vii. Da, ăsta e numele, nici nu mai caut altul. Poate n-or mai citi oamenii poezie, nici eu nu citesc. Poezia contemporană n-o prea înțeleg, și nu le suport pe alea cu frunze azurii care dansează cu dorurile mele.

O să le fac simple, mai simple decât ce am scris până acum. Și fără metaforele lu’ Pește. O să scriu fix cum vorbesc. Fără comparații cretine, fără cuvinte pretențioase. Propoziții scurte, poate și jocuri de cuvinte, keep it simple. Și dacă rămân fără idei? Până acum am scris despre ce mă frămână—la cum mă știu o să am material tot timpul. Oare o să mă plictisesc, cum am făcut cu alte 4-5 proiecte? Ceva îmi zice că nu.

2018
E 6 iunie. A trecut un an. An în care am publicat 85 de poevii. Încep să se lege lucrurile. Ieri am povestit cu Cooperativa FRUFRU să facem „avantposturi Poevie” în București și Cluj. Acum 2 zile am povestit cu Alecsandra Lițu despre poeviile de terapie—dacă și cât ar fi de utile. Săptămâna viitoare încep o campanie mișto despre care n-am voie să dau detalii încă (*cough* Dona). Și probabil că într-o lună deschid și shop-ul online Poevie.

Mă uit în urmă și-mi dau seama că ceva din mine a vrut să scriu
constant poezie. Din clasa a 3-a până în prezent. Am avut un nerv care a zis „dude, nu mă interesează, o să-ți vomit idei și o să le scrii”. Chiar dacă tot liceul am trimis poezii la toate concursurile posibile. Chiar dacă n-am luat niciodată nici măcar o mențiune. Chiar dacă intram în pământ de rușine când la workshopuri eram singurul cretin care scria cu rimă și ritm în timp ce restul erau contemporani și creau imagini șocante, povești comprimate, lucruri pe care nu eram în stare să le cuprind.

A trecut un an și simt că-i pe cale să înflorească proiectul ăsta. Mi-e un pic teamă—nu știu mereu încotro să-l duc și nici nu vreau să ajungă fulltime project. Mi-a fost multă vreme teamă că joc pe două fronturi: jurnalul de călătorie vs. Poevie. Că nu-i ok, că ambele sunt pe scris, că se vor sugruma reciproc, că nu-i loc pentru amândouă. Dar fiecare are vâna lui—nevoia lui de a ieși în lume. Sau pe lume. Sau prin lume.

Ți-am pregătit ceva pe post de bomboane—poevii pentru ecran. https://poevie.ro/2018/06/05/poevii-cadou/. Alege ce-ți face cu ochiul. Și dacă tot o să stai să-l setezi ca wallpaper, ia-ți un moment să te gândești de ce tocmai poevia aia. Un pic de reflexie face bine.
La mulți ani nouă.