Am scris și rescris postarea asta de 3 ori, atât de greu mi-e să vorbesc despre vise sau visuri (alea la care te uiți cu coada ochiului, dar de care nu te apuci niciodată).

De când m-am întors din India îmi tot apar în cale oameni care îmi povestesc despre visurile lor. La început creștea pipota în mine că „ia uite, inspir oameni, ce tare-s eu că-mi urmez visurile, yada yada”. Până într-o zi când am ieșit cu o prietenă la o cafea și începe să-mi zică de al ei.

Îi tremură vocea, are ochii umezi, se uită în gol, răsucește lingurița între degete. Ceva o doare, o chinuie, deși vorbește despre o idee de proiect tare mișto. Pare că se învinovățește—pentru că are astfel de vise și pentru că nu face nimic cu ele. Parcă îmi vine să-i protejez eu visul ca pe un boboc de gâscă, noroc că mi-am dezvoltat un detector pentru mirosul de salvator.

O întreb de ce nu se apucă de treabă. De frică. Frică de? Ia o gură de cafea, strânge din buze, se uită pe fereastră, învârte iar lingurița, se uită scurt la mine, apoi se uită în ceașcă. „N-am—n-am bani ca să—adică nu pot să-mi dau demisia că na, știi—chiria, adică n-am cum să—”. Se uită iar pe fereastră, îmi aruncă o privire scurtă să vadă dacă-s acolo—îi zâmbesc. Mai ia o gură de cafea, strânge din buze, lasă lingurița jos, ia șertvețelul și începe să-l răsucească între degete.

„Dacă—dacă n-o să iasă? Adică să zicem că—îmi dau demisia și apoi dacă—dacă n-o să iasă? Știi ce zic? Pe urmă ce fac? Adică n-aș putea, m-ar da peste cap să—știi tu—să dau fail. Tu ești așa—îți ies toate, călătorești, nu ești angajat, ai proiecte mișto, cânți. Cum—cum faci? Cum de nu ți-e frică să—știi ce zic—să dai fail. Eu n-aș, adică, n-aș mai ieși din casă de—de rușine”.

Când pronunță „rușine” se uită în ochii mei și de data asta păstrează contactul—mă trec fiori. Ce să-i zic? Că nu-i capăt de lume dacă dă fail? Asta ar însemna că nici eu n-am încredere în ea, deci nu pot să-i zic asta. Simt că așteaptă ceva, orice de la mine, dar nu vreau să intru în filmul de salvator.

Ce să-i zic? Că prima oară mi-a luat 2 ore să înregistrez un video de 3 minute în care mă screm să cânt ceva? Că dădeam refresh compulsiv după ce am postat, ca să văd dacă râde lumea de mine? Că și eu am zile când mă simt un impostor care nu știe nimic, deși lucrez pe proiecte mișto?

Îmi trec prin minte toate ideile de care m-am apucat și care au murit. Înghit în sec, iau o gură de cafea, mă uit la ea, deschid gura, mă trece un fior. „Am—am dat o grămadă de failuri, uite—am, am 8 pagini de facebook pe care le-am—adică de care m-am apucat. Știi câte au dat fail? 6. Da, Cu substrata rupt la vremea ei și—și Poevie crește frumos, dar între ele două am—am mai încercat 6 idei și—și n-a mers niciuna—sau, mă rog, nu m-am—nu m-am ținut de niciuna”.

Îmi vine iar instinctul s-o salvez eu, să-i dau eu soluții, de parcă de idei și soluții duce lipsă. Trag aer în piept și-mi amintesc de copiii cu care lucram la Teko Kindergarten—cât curaj să ai, tu, copil care abia înveți să faci o fundă la șireturi. Să știi că nu știi mai nimic și să fii atât de bucuros și de curios să descoperi, să scapi jucării din mână sau să iei o trântă la locul de joacă și să n-ai o problemă cu asta, că tu ești în explorare. Îmi intră mintea de adult pe fir și-mi zice să ies din filmul cu grădinița—mă conformez, apoi îmi vine în minte o dumă.

„Ăăă știi—știi cum a fost inventat linoleumul—ăla—ăla de pus pe jos? Unii tot căutau să inventeze variante noi de vopsea și au vărsat din greșeală pe jos. Și—și a doua zi când au dat s-o curețe, se întărise ca—linoleumul. Adică, înțelegi tu, că—că te duce capul. Ce-i cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla? Să—să dai fail și să—să te reangajezi. So what? Măcar ai—ai fost tipa aia care a testat o idee, a încercat și altceva, a riscat și na, shit happens, nu i-a ieșit. Câte—câte ai învăța și dacă ar fi să dai fail?”

Se uită cu ochii mari la mine, șertvețelul e făcut guguloi pe masă—e cel mai compact guguloi de șertvețel pe care l-am văzut vreodată, ceașca de cafea e goală, are mâinile împreunate.

E cu gândul departe. Iau o gură de cafea, mă uit pe fereastră. Mă panichez un pic, nu vreau să-și dea demisia și să se arunce aiurea cu capul înainte. Că eu așa am făcut când am plecat de la Bookster și a fost cu multe panici și lecții învățate, cu împrumutat pe la părinți, cu zile în care parcă nimic n-avea sens.

Strâng din buze și deschid gura. „Știi, cât am lucrat la Bookster am avut un—un fel de mentor. Genul ăla de love-hate. Eu eram tare aerian, aveam 100 de idei, eram varză la avut grijă de bani, nu voiam să aud de planuri de business. Eram avion. Eh—tipul ăsta îmi—îmi zicea să grow the fuck up și să gândesc și cu—cu mintea de adult, să—să adaptez la lumea reală visurile mele despre o lume mai bună, că până una-alta nu pot să—adică ce ai zis tu—nu pot plăti chirii din poevii și nici mâncarea nu crește liberă prin Cișmigiu.”

Ne întrerupe tipul care vine să ne ia ceștile goale. Îl aștept să plece. „Mi-a luat tare mult să împac cu—cu laturile astea două. Tare mult, cred că încă nu m-am—adică încă mă enervează. De ce tre’ să pornească totu’ de la bani? Dar na, înțeleg că—că una fără cealaltă nu au cum să crească. Că-i minunat să—să visez și să bag o fisă, să văd ce iese. Dar na, tre’ să ai un pic de—fuck, nu-mi place s-o zic, dar tre’ un pic de minte de adult ca să—ca să pregătești un pic terenul înainte să te apuci de—de joacă”.