De câteva zile îmi tot apar copii în cale. Săptămâna trecută am fost prof (suplinitor) de sport pentru clasa I și clasa a II-a, ieri am aterizat la Cluj și când am urcat în autobuz am găsit o grădiniță întreagă care râdea și ignora „shhh-urile” educatoarelor. Azi în parc am dat peste alți copii care se jucau printre copaci. Mi-e dor să lucrez cu copii, dar nu despre asta vreau să scriu.

Tot de câteva zile, vorbind cu alții, văd cum fiecare își cară în taină ghiozdănelul cu „nu știu-uri”. Mi-e rușine uneori să zic că am un pachețel pe care scrie „nu știu să accept și nici să fac coplimente”. Sau că am un pachet și mai mare pe care scrie „nu știu ce fac cu viața mea” și altele mai mici cu „nu știu-uri” mai trecătoare.

Vorbind cu alții e ca și cum aș trage cu ochiul în ghiozdănelul lor. Da, știu, nu-i frumos, dar nu mă pot abține, îmi fug ochii după pachețele. Și ce să vezi—și tipa care face hummus de casă are „nu știu-urile” ei, ordonate după iuțime și textură. Și co-fondatorul start up-ului ăla super cool are „nu știu-urile” pe care le plimbă cu Uberul și le aleargă la Wordclass. Și tot așa.

Dar pe net nu se vede ce avem în ghiozdănele. Că nu-i nici comod, nici la modă, nici încurajat social să zicem că suntem un pic pierduți pe plan emoțional sau nu ne mai găsim locul la job. Și târâm după noi pachețelele ofticându-ne că suntem singurii fraieri cu „nu știu-uri”, când pe net toată lumea e fericită și sigură pe ea.

Am o intuiție că suntem mulți cei care cărăm pachețele și simțim că suntem singurii fraieri din curtea școlii. Chiar suntem mulți—probabil că toți (minus cei care-s în faza de denial).

Concluzia super deep la care am ajuns e că mă ajută un pic de atitudine de copil care nu știe, dar nici nu rămâne paralizat de neștiință. Aia e, nu știu un lucru, testez niște variante cu mintea de adult, intuiția de om și curiozitatea de copil. În cel mai rău caz o să dau un fail, două, trei.

La o adică nu știam nimic când m-am născut, iar acum sunt Junior Self Manager.