E 10:40, cobor în grabă în pasajul de la Universitate, la 11:00 mă văd cu Iulia în Pipera și m-a rugat să-i cumpăr un ziar cu anunțuri. Hai că intru la Inmedio—fuck, e coadă. „Scuze, pot să plătesc un ziar cu cardul? Ok, mersi”.

Cât stau la coadă, mă uit la un stand cu ochelari de soare—ce modele urâte, cine le-o cumpăra? În fața mea cineva întreabă „cât costă Contemporanul, dar fără carte”. Pune accentul pe „fără carte”. Oare de ce nu vrea cartea, că oricum costă doar 2-3 lei.

Mă uit la el, e un moșneag cu șapcă spălăcită, cu 2 ziare în mână. Șapca pare că a fost bleumarin înainte să se decoloreze. Are vată în urechi și vestă gri cu multe buzunare. Pe sub vestă are o cămașă bleu cu dungi albe, mai călcată decât cămașa de pe mine. În mâna dreaptă are o sacoșă neagră din pânză lucioasă—din asta are și tataie când merge la pâine.

Hai o dată, că întârzii la meeting. Ia-ți ziarul fără carte și fă-mi și mie loc. Bineînțeles că nu-i zic asta, dar asta gândesc. Vânzătorul ridică ochii din telefon și-i zice că e 7 lei Contemporanul fără carte și 2 lei celălat ziar.

Moșulică se scotocește în primul buzunar din stânga și scoate 6 lei. Se uită la ei, se uită la vânzător—„nu sunt bani, rămâne doar ăstălalt”. Mă trece un fior când aud „nu sunt bani”. N-o zice miorlăit, nu se vaită, nu e nervos, e mai degrabă resemnat și realist. Are 6 lei, ziarele împreună costă 9 lei, probabil mai are și pâine de luat de banii ăștia. Lasă Contemporanul pe marginea tejghelei, ia restul, îl bagă în primul buzunar din stânga și-mi face loc la casă. Ce nas borcănat are și ce ochi blânzi.

Ajung la casă—„salut, vreau ziarul ăsta de anunțuri. Nu, plătesc cu cardul. Da e contactless”. Îmi vine un gând, simt cum se dilată timpul și cum începe să-mi bubuie inima în piept. „Auzi, știi ce, dă-mi și Contemporanul domnului de dinainte”. Vânzătorul se uită încurcat la mine, anulează tranzacția, scanează și Contemporanul de pe marginea tejghelei. Nu aud cât costă în total, dau cu cardul pe piuici, îmi simt pulsul în tâmple. Iau ziarele și ies val-vârtej din magazin.

Unde a dispărut? E moșneag, nu putea să dispară ca spionii din filme. O fi spre Centrul Vechi? Nu e. O fi spre Colțea? Nu e. Fuck, unde a dispărut? O fi spre TNB? Nu e, dacă a coborât la metrou? Fac 2 pași ca să văd mai bine printre stâlpi, nu e. Mai e doar ieșirea de la Universitate. Îmi bubuie inima în piept. Scanez la repezeală toți oamenii, șapcă spălăcită și vestă cu buzunare, șapcă spălăcită și ves—uite-l, e pe scările rulante. Grăbesc pasul spre ieșire.

Ce să-i zic, cum să-i zic ca să nu se simtă aiurea. Am mai vrut o dată să fac cadou un skateboard unui copil care se tot uita la mine, dar s-a atacat mă-sa că nu poate să accepte, că „Vlăduț are destule jucării și doar ce și-a scos mâna din ghips”. Fuck, cum să-i zic—nu e chiar sărac sărac, e îmbrăcat curățel, a vorbit corect—dacă o să se simtă de căcat?

Îl prind din urmă după ce termină de urcat. Ăăă—ce să fac, cum să-i zic? „Ăăă bună, bună ziua—văăă, vă, adică, am—am-văzut-că-voiați-Contemporanul-și-vi-l-am-luat-eu”. Când sunt emoționat vorbesc repede și stâlcit, de nici mama nu mă înțelege. Moșulică se uită nedumerit la mine.

Îi întind ziarul. „Ăăă vi-l fac cadou, că-l voiați, eram la coadă și am văzut că voiați să-l luați”. „Dar nu sunt bani, nu-l iau”. Nuuu, că nu-l vând, vi-l, îl ofer, e din partea mea. Îmi tremură genunchii, cred că-s roșu la față. „Dar nu v-am cerut—n-am cerut, nu sunt bani”. Nu-i nici arțăgos, nici ofensat, nici nu se plânge, e doar realist, ca atunci când deschizi sertarul și constați că nu mai e pâine. „Vă rog, vi-l fac cadou, e plăcerea mea, îmi faceți o bucurie, vă rog, e plăcerea mea”.

Îl simt cum mă scanează din cap până-n picioare, să vadă ce fel de om sunt. Îi zâmbesc încurat. În mintea mea rulează doar „te rog, tătăiță, ia ziarul, ia ziarul, te rog ia ziarul”.

Moșulică zâmbește un pic „mu—muțumesc, nu—nu trebuia, dacă nu sunt bani, nu sunt bani”. „Eh, lăsați, e plăcerea mea, îmi faceți o bucurie”. Îi dau ziarul și plec spre metrou fără să mă uit înapoi. Îl văd cu coada ochiului că se uită la ziar, apoi după mine, apoi îl bagă în sacoșă.

Ajung la metrou, bag cartela și mă trece un fior. Ultimele 5 minute am fost pe pilot automat—altfel de pilot automat, unul intuitiv și atent la oameni. De obicei sunt cu căștile în urechi și doar văd scene, fără să aud ce se întâmplă de fapt. 7 lei, ce înseamnă 7 lei pentru mine? Nici măcar o cafea hipsterească, iar pentru alții aceiași 7 lei sunt pâinea pe o săptămână.

Notă de subsol sufletesc: cum ar fi să intru mai des pe pilotul ăsta automat? Să țin ușa de la intrare pentru vecina aia bătrână cu câine și mai bătrân, chiar dacă sunt pe fugă? Să-i zic „nu-i nimic” și să zâmbesc tipei care mi-a futut din neatenție o geantă de laptop în burtă în metrou în timp ce se certa la telefon? Să zic alor mei „te iubesc”-ul ăla pe care îl înghit de ani de zile? Să fac lucrurile alea mici și aparent necostisitoare care fac lumea un pic mai bună sau măcar mai blândă—ca un ziar de 7 lei.