E 00:45, merg pe jos de la Cișmigiu spre Eroilor. Văd cu coada ochiului că se apropie de mine o femeie în papuci, dar o ignor, cum fac cu majoritatea cerșetorilor care-mi cer „bani pentru pâine”. Numai de homeleși la 1 noaptea nu aveam chef. Mă uit la ea – o femeie slabă în trening subțire, cu papuci de cauciuc, fără șosete în picioare, îmi întinde ceva.

What the fuck? Ce vrea de la mine? Scot căștile și le îndes bine-bine lângă telefon, să fiu sigur că nu rămân fără ele. Ce? Ce taxi? La ce? Cum adică? Stai stai stai că nu înțeleg nimic.

Femeia se bâlbâie și încearcă să-mi explice pe nerăsuflate lucruri care n-au nicio logică: are telefon, dar n-are baterie, vrea să sun eu de pe al meu la salvare, dar nu e nimeni rănit, are bani, dar nu are cu ce să ajungă acasă. Mă uit la ea nedumerit – are privirea unui om care nu mai gândește neapărat limpede.

Are mâinile pline de crăpături și sigur n-are unghii cu gel. Are un telefon din ăla cu butoane și un bon mototolit de 44 lei. O mai întreb o dată pentru ce vrea să sun la ambulanță și îmi zice smiorcăit că ea are o fată. Îi e rău fetei sau ce? Nu-i e rău fetei? Păi și pentru ce vrea ambulanță? Mă simt penibil că trec oameni pe lângă mine și eu stau de vorbă cu o cerșetoare. Probabil simte că-s iritat și îmi zice chinuit ce s-a întâmplat.

Are o fată de 12 ani care „stă cu unu’ de 23 da’ io nu-s dă acord”. A fost la poliție la Bragadiru, „dar n-a făcut nimic ăia, domnu’ și io sunt disperată, că fata mea fuge d-acasă cu ăla”. Mă uit la ea nedumerit, tot nu înțeleg, ce treabă are asta cu ambulanța.

– Am luat taxiu’ până la Poliția Capitalei să fac plângere, da’ iera închisă. Uite bonu’, că am dat patru sute dă mii, domnu’, uite bonu’, să vezi că nu mint, io nu sunt cerșetoare, domnu’.
– Păi și ambulanța ce să vă facă?
– Să mă ducă acasă, domnu’, că io n-am cu ce să mai ajung acuma și mi-e rău și ie frig afară și sunt disperată, domnu’, sunt distrusă dă când umblă fi-mea cu ăla dă 23 dă ani.
– Mmmnu știu ce să zic, ambulanța e pentru urgențe, nu cred că-i ok.
– Vă rog frumos, domnu’, vă plătesc, că io nu-s cerșetoare, uite aicea domnu’, vă plătesc.

Scot telefonul sceptic, formez 112, îmi apare „apel de urgență”, mă trec fiorii, răspunde operatoarea. Îi zic că am găsit o femeie pe stradă care vrea o ambulanță, dar o las pe ea să zică ce și cum.

Ia telefonul cu ambele mâini și-l ține bine bine, să nu-l scape. Îi zice aproape țipând operatoarei că pe ea o cheamă Lucica Stancu (i-am schimbat numele) și apoi începe să-i înșire toată povestea cu fata de 12 ani care stă cu un nenorocit de 23, că ea a fost la Poliție, dar e închis, că acum e speriată și o înțeapă inima și o doare capul și nu știe să ajungă acasă.

Se uită nedumerită la mine: „unde suntem, domnu’ că io nu sunt d-aicea?”. Îi zic, ea repetă mecanic după mine, mulțumește de 3 ori operatoarei și îmi dă telefonul fără să se atingă de ecran. Îl pun la ureche și operatoarea îmi zice să mai rămân 5 minute cu doamna, că e o ambulanță în zonă și vine imediat.

Super, acum mai stau încă 5 minute cu ea, asta-mi trebuia mie. Îi zic femeii să se așeze pe bordura de ciment. Mă încearcă multe stări de repulsie, dar pe de altă parte mi-e milă de ea. Femeia se uită la mine și îmi zice gâtuit:

– M-a îmbolnăvit, domnu’, un copil am și io și îi vreau binele, da’ ea nu mă ascultă, mă bagă în mormânt, domnu’, nu știu ce să mai fac.

Ce să-i zic? Că a intrat în rolul de victimă pentru că fii-sa nu i-a acceptat rolul de salvator sau de autoritate în casă? Că la 12 ani ești o bombă de hormoni și că faci și lucruri care n-au sens, dar că mai încolo se echilibrează și hormonii și nevoia de a trăi periculos? Nu pot să-i zic toate astea, dar mi-e milă de ea.

– Se rezolvă toate, doamnă.
– Se rezolvă, domnu’? Că io îi vreau binele, io vreau să meargă la școală, ia zice că fuge d-acasă, ce s-alege dă ia, domnu’? Io doar binele vreau, da’ nu cu ăla dă 23, ia e copil, tre să meargă la școală, domnu’.
– Eh, o să îi treacă, o să înțeleagă ea când o să fie potrivit.
– Da, domnu’? Da’ când o să înțeleagă, când o s-o bată ăla? M-a îmbolnăvit, domnu’, nu mai știu ce să mai fac.
– Se rezolvă toate, stați acolo liniștită.
– O să fie bine, așa e? O să se rezolve? O să să-ntoarcă acasă? Că nu mai pot, ce mă făceam dacă nu apăreați dumneavoastră?
– Eh, cum am apărut eu, apărea și altcineva. Așa se rezolvă și restul, toate la timpul lor.
– Să vă dea Dumnezeu sănătate, domnu’, că nu știu ce mă făceam dacă nu mă ajutați. Oare e deschis ‘colo la Mega? Mă duc să iau o apă, domnu’ și dumneavoastră să vă iau un suc, ce suc beți? Că m-ați ajutat, domnu’, Dumnezeu să vă ajute!
– Stați jos acolo, mă duc eu după apă.

Femeia îmi întinde niște bani mototoliți și-mi zice „uite, domnu’, mergeți dumneavoastră, că io stau aici să mă vadă salvarea. Mai scotocește prin buzunare și mai scoate niște hârtii de 1 leu și-mi zice „uite, și luați-vă și un suc, că m-ați salvat, domnu’”.

Îi zic să bage banii la loc în buzunar și traversez să-i cumpăr o apă. Cât aștept să plătesc, văd ambulanța parcând pe colț și femeia urcând în spate. Mă trec un pic fiorii.

Ies cu apa în mână, mi se pune un nod în gât, traversez, ambulanța e închisă, dar mă vede șoferul. Îi zic rușinat că eu am sunat la salvare și-mi zice că pot să plec liniștit acum, că au preluat-o colegii lui pe femeie. Parcă nu-mi vine să plec, dar mi s-a făcut frig și nici nu mă dau în vânt după ambulanțe.

Plec cu sticla de apă în mână și mă gândesc că de obicei ignor cerșetorii și necunoscuții care vor ceva de la mine. Și în unele cazuri e cât de cât fondată suspiciunea că banii mei ar contribui la următoarea sticlă de alcool sau următoarea țigară.

Dar cum rămâne cu celelalte cazuri, când nu e fondată suspiciunea? Și cum rămâne cu segregarea asta între noi ăștia care ne oripilăm de cum vorbește primul ministru versus oamenii ăștia simpli (și mulți) care vorbesc ca primul ministru?

Cum rămâne cu cei 40% din românii care-s analfabeți funcțional? Da, mulți trăiesc asistați social pe nedrept, unii fură, alții scurg sticle, alții au plecat la căpșuni. Dar nu-s toți așa. Or mai fi și oameni buni care n-au mai continuat școala din varii motive. Și oameni săraci, dar corecți.

Și ce e frustrant pentru (unii dintre) noi, ăștia educații, e că oamenii ăștia simpli sunt de-ai noștri. Că nu putem să zicem „noi sutem România și ei sunt altceva”. Nope. Suntem în aceeași echipă, fie că vrem, fie că nu.

Și de dragul metaforei, când eram mic îmi povestea tata de o regulă a montaniarzilor: toată echipa urcă în ritmul celui mai lent.