Zilele trecute a fost ziua mea, dar de doi ani mi-am scos ziua de naștere de pe facebook și Linkedin. Mi se părea mie că mai mult răspund la mesaje decât mă bucur de mine sau de dragi. Unde mai pui că simțeam presiunea de a face ceva de ziua mea, ceva memorabil, ceva care s-o marcheze cum se cuvine.

A fost sinistru în primul an. Pe șleau, a fost o zi de rahat – în afară de părinți și de doi-trei prieteni cu memorie de elefant, nu m-a căutat nimeni. M-am simțit neiubit, uitat, ignorat, neimportant, mi s-a părut că trăiesc într-o lume ipocrită, că de fapt nu ne scriem „lma” de drag, ci din reflex că așa zice facebook că e frumos.

Am plâns în baie la finalul zilei și m-am dus la culcare simțindu-mă super singur. Rațiunea încerca să-mi zică că nici eu la rândul meu nu știu nicio dată de naștere fără facebook și că mai sunt și alte limbaje ale iubirii, că o prietenie nu stă într-un „lma”, că că că. Dar emoțional mi-a luat mult să diger ziua aia.

*
Anul trecut am schimbat tactica, dar am păstrat data nașterii ascunsă. Am zis să experimentez self love, așa că m-am scos în oraș la un restaurant fancy și mi-a luat găluște cu prune pe post de tort.

Dar pe seară m-a copleșit din nou singurătatea, așa că am dat 2-3 mesaje până am găsit un drag dornic să iasă în oraș. Am ieșit cu o dragă cu care nu mă văzusem de mult și nu i-am zis nimic, am povestit fiecare de ale lui, am râs mult.

A fost un pic urâțel când s-a prins că-i ziua mea, dar eu unul m-am bucurat mai mult de ziua aia. Pe de altă parte tot a fost trist să văd că aceiași 3 prieteni mi-au scris și că alții pe care îi credeam apropiați nu au zis nimic.

*
Anul ăsta mi-am propus să-mi iau timp pentru reflexie. Să mă opresc un pic din toate proiectele în care pun suflet și să mă uit cum sunt acum față de anul trecut, ce am schimbat, ce aș mai schimba, unde am crescut, unde am fugit, unde am urât, unde am iubit. Am scris în jurnal despre oamenii dragi din viața mea, mulțumindu-i fiecăruia pentru că e, pentru ce am învățat de la fiecare, pentru ce le sunt recunoscător.

Nu mi-am luat day off (de a freelance ha ha), dar m-am holbat mai prelung la dragii cu care m-am intersectat. Și printre picături mi-am mulțumit și mie, că pe undeva am și eu un merit pentru ce trăiesc, chiar dacă încă mi-e greu să accept.

Cum-necum fix de ziua mea au ieșit de la print și primele inspiration carduri de la Poevie. Cum-necum am primit și cartea asta, cu o poveste întreagă despre motivul pentru care îmi e dăruită. La fel și titirezul de lemn cu povestea lui. Genul de cadouri care-s dragi tocmai pentru că cineva și-a luat timp ca să se gândească la mine înainte să-mi cumpere ceva.

Mi-e clar că nici eu nu zic la mulți ani altora și de câteva luni am început să fac cadouri sau să scot oameni la cafea fără un motiv anume, ca și cum ar fi ziua lor. Și-am început să zic mai des ce apreciez la un om, cât de mișto e sau cât curaj are, ca și cum ar fi ziua (omu)lui. Uneori scriu vreunui necunoscut din newsfeed ca să-i mulțumesc pentru articolul mișto pe care l-a shareuit sau pentru cât de mult am râs la poza cu câinele ud.

Și mă gândesc că într-un univers paralel nimeni nu știe când s-a născut și toți consideră că-i ziua lor mereu, că își mulțumesc mai des, că oferă o bucățică de suflet mai natural, că ies la cafele de drag, că dau flori de sanchi, că că că.

Mi-e clar că astea sunt vise de copii și că vorbesc utopii, dar până una-alta, ce-ar fi să ne celebrăm unii pe alții (și pe noi înșine) mai des, până devine un reflex să fim oameni cu alți oameni?