Mă codesc și amân de vreo 2 luni momentul ăsta. Am trecut prin fel de fel de stări, de la frică de ridicol, la teama că o să rămân fără prieteni. Am tot ascultat mintea, așa că o să povestesc din inimă și gata.

Scriu poezii din clasa a 3-a, dar mult timp am văzut asta drept un capriciu, că nu mă ajuta nici să-mi fac temele la mate, nici să-mi fac prieteni sau, culmea, prietene. Dar am continuat să scriu, din interție, din încăpățânare, din nevoia de frumos, nu prea știu.

Am scris și am scris și am scris, iar în liceu am trimis poezii la fel de fel de concursuri, dar n-am luat niciodată niciun premiu. Ce-i drept, eu scriam cu rimă și ritm ca Eminescu, despre vise și iubiri platonice, iar restul concurenților scriau super modern, cu vers alb și comparații șocante.

După vreo 5 concursuri la care n-am luat nimic, am încercat să mă fac și eu modern, să scriu șocant, să las naibii rima, că miroase a naftalină. Am încercat câteva luni bune, am citit contemporani, am luat poezii mai vechi și le-am ciuntit ca să nu mai aibă nici rimă nici ritm. Pe interior răcnea ceva în mine de fiecare dată când mă apucam să „operez”. M-am lăsat bătut și am îmbrățișat ideea că eu sunt mai romantic și mai boem, că mi-oi găsi cândva locul și stilul.

Acum vreo 10 luni mi-a venit în minte prima poezie care avea ceva atipic… Avea rimă și ritm, dar arăta altfel, avea versuri scurte, jocuri de cuvinte împrumutate de la Cu substrat. Așa a apărut Poevie. Două săptămâni mi-a fost rușine să-i rostesc numele, mi se părea pueril și ușor prostuț. Apoi s-a întâmplat să îl aud zis de altcineva (wink wink Diana) și să mi se pară că parcă nu sună chiar așa rău.

Speed forward, e noiembrie, sunt în India și îmi vine o idee. Cum ar fi să am o gașcă de cititori care mă susțin? The power of many părea că funcționează la alți artiști din alte țări, poate ar funcționa și la mine. Apoi a intrat mintea pe fir și a început să zică că-i o idee prostească, cine ar vrea să-și facă „abonament” ca să citească poevii? Și cum adică să cer bani oamenilor pentru ceva ce oricum pot citi și fără abonament? M-am rușinat și am băgat ideea sub preș o vreme, dar tot scotea capul și mă fluiera.

După ce m-am codit o lună, am zis „fuck it” și am început să lucrez la pagina de Patreon. Prima variantă era seacă și impersonală, a doua era vagă. Am mai băgat o fisă și încă o fisă, am cerut feedback pe ascuns de la Andreea, apoi de la Ema și încă o tură de la Bianca.

La început de februarie, am ajuns la o variantă finală, dar n-am făcut nimic apoi. Mi-a fost frică, rușine, mi-am luat panici, mi-am făcut fel de fel de scenarii despre public shaming și superfailing.

Acum 2-3 zile am început să le zic oamenilor apropiați de pagină. Le trimiteam mesajele cu inima cât un purice, în timp ce pe fundal îmi rulau fricile din copilărie, de când uneori eram strigat „Eminescu” pe holuri și nu era în semn de admirație.

Azi am tras aer în piept și am zis „ok, ce o fi, o fi, o să se așeze lucrurile cum e mai bine”. Până la urmă eu cred că și la noi se poate să susții ideile care îți plac. Eu unul asta fac, fie că-i un share, că e o campanie pro-bono, o ieșire la cafea sau un mail de mulțumire.

M-am gândit că dacă eu fac asta, or mai fi oameni ca mine. Și că nu-s singur, că n-am fost niciodată de fapt. Așa că dacă și tu iubești, ca mine, poezia, de-acum î(m)i poți susține, lunar călătoria.