Sunt în Kathmandu, am ajuns cu alt autobuz, după 13 ore pe drum. E ultima seară în Nepal și vreau să sărbătoresc. Mă rog, vreau să mănânc, dar cum merg pe stradă văd cu coada ochiului un salon de coafură și uit de foame.

Intru în frizerie, se lasă liniștea – moment dramatic – Hair Artistul se uită nedumerit la mine, clientul de pe scaun se uită prin oglindă, că nu poate întoarce capul cu briciul așa aproape de gât. Zâmbesc și întreb cât costă un tuns. Ca să fiu sigur, îi și mimez. 300? Ok, vreau. Nu, nu vreau față, ce față? Aaa, nu, nu vreau să mă razi. Bine, aștept.

Mă așez pe scaun și înspectez designul interior: un blat albastru cu sertare crem, retro, o oglindă generoasă cu ramă bleu, pereții sunt un fel de rozo-portocaliu. Pe peretele din spate e altă oglindă, montată câș. Deasupra ei sunt rafturi cu sticle, sticluțe, cutii, pachete. Deci și aici e cu plasare de produse.

Cum stau pe scaunul de lemn, stilistul termină de ras obrazul nepalez, pare mulțumit, așa că șterge bine obrajii fini și trece la tuns mustața, meticulos ca un chirurg – revine și revine și revine iar cu foarfeca. Vrea să fie sigur că toate firele sunt egale.

Termină de tuns mustața și ia un fel de cristal dintr-un castron cu apă – arată ca un bulgăre de sare, dar de ce ar freca fața cuiva cu sare? După cristalul suspect urmează o cremă roz masată bine-bine până e absorbită, apoi încă o cremă albă și 3 picături de parfum.

Nepalezul se ridică falnic, îi zice ceva și îi dă 50 rupii. De banii ăștia în România aproape îmi iau un covrig cu cremă. Aproape.

25151900_1554824014564578_297758180792640938_n

Mă așez mai bine pe scaunul care nu are nici cric, nici nu se rotește, nici nu are suport pentru picioare. Oare cum se zice “vreau pierdut la spate” și să nu mă ia cu briciul la urechi? Stilistul se apropie cu foarfeca din primul război mondial, zâmbește scurt – da, tăiați doar un pic, da, atât e ok.

Mă tunde întâi la ceafă, meticulos, calculat, fără grabă, avem o seară întreagă la dispoziție. Când vrea să-mi schimb poziția capului, îmi dă o cașpă scurtă – vorbele sunt de prisos. Mă bibilește la urechi, treabă nemțească, nu altceva. Mă bucur că nu e genul de stilist vorbăreț și că stăm fiecare cu gândurile noastre.

Termină de tuns și lateralele, din când în când îmi mai împinge capul într-o parte. Pe fundal televizorul zice ceva despre rezultatele alegerilor de joi din Nepal. Foarfeca îmi susură pe lângă ochi, părul se adună pe umeri și-n poală și cașpele vin la intervale regulate.

Într-un final termină de tuns, mă ciufulește zdravăn, apoi îmi piaptănă părul cu cărare pe stânga. Nu se încurcă cu gel sau ceară de păr. Ca să-l facă să se așeze îmi dă câte un capac scurt în creștetul capului, ca și cum ar vrea să mă înfigă în pământ.

Mă piaptănă din nou, îmi mai dă o cașpă scurtă, ceva nu-i place – e prea umflată freza. Mă ciufulește iar și tunde ici-colo câte un milimetru și freza ia formă. Acum mă piaptănă de parcă aș fi opera lui de artă, aproape că mă și mângâie.

Dar momentul de tandrețe e tăiat brusc de brici. Termină de ras, ia cristalul minune, mă freacă cu el – se simte ușor iute pe piele. Mâinile care mi-au dat cașpe se apucă să-mi facă masaj la cap și față. Se mișcă dibaci, bine plasat, mă trec fiori după fiori, văd curcubeie cu ochii închiși. Am plătit pentru masaje balineze și nu am primit așa senzații.

După masajul care a durat o mică eternitate, mă mai piaptănă o dată. Tunsul e în sfârșit gata, toată experiența costă 11 lei și vreo 20 de cașpe, dar sentimentul că sunt o operă de artă e neprețuit.