Am stat în India 55 de zile și am scris vreo 100 de pagini, fără să ajung la zi cu poveștile.

Mi-a fost frică să vin aici, că-s mulți, că e praf, că sunt gunoaie, că e umezeală, că că că. Și ce am găsit au fost într-adevăr și gunoaie și umezeală și mirosuri colorate, dar asta doar la un nivel superficial.

La următorul nivel, mai introspectiv un pic, am găsit viață și bucuria oamenilor de a fi vii și de a se bucura cu ochii de culorile mâncării sau a hainelor, cu nasul de uleiurile esențiale folosite din plin. De a mă bucura cu limba de toate condimentele pe care încă nu știu să le strig pe nume, cu urechile de râsul lor colorat și de “where you from”, cu pielea de soarele care a avut grijă să mă transforme în semi-indian în 2-3 zile.

În tot timpul ăsta am renunțat la multe cutume, mai mult forțat de împrejurări: mi-au curs mucii și nu aveam șertvețele, am mâncat cu mâna cam ca un porc (pentru că n-am dexteritatea și eleganța indienilor), am dormit în casa unor indieni întâlniți în autobuz.

Mi-a crescut o brazdă de morcovi de teamă că o să fiu jefuit într-un oraș oarecare, am descoperit că aș putea să îmi folosesc vocea, am ieșit la cafea cu niște escroci, am zâmbit și dat “bună ziua” străinilor cât nu fac în sat la mine. Și nu în ultimul rând, acum miros a curry inclusiv când transpir.

Dar viza mea expiră, așa că azi decolez spre Nepal. Culmea e că-s liniștit și senin. Nu-s trist, cum mă așteptam, ci mai degrabă am un soare mic în piept gândindu-mă la cât de bună a fost Mama Indie cu mine. I guess we liked each other.

Au mai rămas multe de văzut și trăit aici, că țare e imensă și oamenii sunt mulți. O să mai aplic pentru o viză de două luni. Dar până primesc răspunsul Ambasadei, o să mă rup un pic de tehnologie și o să încerc să mă împrietenesc cu munții Nepalului. Să vedem dacă o să ajung să miros a momos.