E 9 seara, eu și Ema suntem în autobuz, mai avem 2 ore până în Varkala și ne doare curul de la bancheta pe care stăm de 8 ore. Pe mine mă mănâncă și nasul pe interior de mi-aș băga toată mâna ca să mă scarpin, iar Ema are dureri de stomac.

Mai am 200mb de net, intru pe maps să văd cât de departe suntem de Varkala. Cum deschid netul, îmi apare o fereastră de chat – e mândra – îmi sare pulsul. Stai stai, ce zice? Ce? Nu cred că am citit bine, mai citesc o dată. “See you in Varkala tomorrow morning”.

Wait, what? Cum adică? Ea e pe coasta de est, eu pe cea de vest, ea n-are mobil, eu n-am net. Cum adică “ne vedem mâine dimineață?”. Cu ce vine? Cu avionul? Nu prea ar avea cum așa devreme. Cu trenul? Sper că nu, că ar face vreo 18 ore.

Între timp ajungem în Varkala, mai am 100mb, Havi nu e pe net. Îi las adresa hotelului nostru, habar n-am când ajunge, cu ce, în ce gară sau în ce aeroport. Adorm agitat, visez fel de feluri, mă trezesc pe la 3 noaptea, verific chatul, niciun semn de la Havi.

De dimineață mă trezesc agitat, Ema se învârte prin cameră de foame. Mâncăm la niște vecini care au un restaurant cam cât un garaj – ea se uită uimită la un copil cum sare într-o baltă fără să fie certat, eu mă uit într-una spre poartă, doar-doar apare Havi.

Dar Havi nu apare, așa că intru să văd dacă e online. Am emoții, încă nu-mi vine să cred că vine. Nu mi-a zis nimic până aseară. Încep să mă apuce fricile. Dacă nu a primit mesajele mele cu adresa? Dacă nu ne intersectăm. Dacă dacă dacă?

Mi-a scris! Vine cu trenul, ar trebui să ajungă la 12:30, dar trenurile indiene au ceva în comun cu ale noastre: sunt vechi, sunt albastre și întârzie mereu. Pe bune că vine? Mi-e frică, dacă o să fiu prea fericit? Dacă o să fie ca-n basme, cu palmieri, plajă, nuci de cocos, piele bronzată, cuddling.

Se face 11:45, nu mai am stare. Tre’ să iau un tuk tuk până la gară, dar noi stăm departe de centru, unde găsesc eu tuk tuk? Ia să întreb la taraba asta la care un nene vinde sticle cu apă, banane și hârtie igienică. În India, la fel ca în Thailanda sau Bali, toată lumea are un văr cu taxi, o soră cu hostel și un unchi cu restaurant “cheap cheap my friend”.

În 3 minute apare un tuk tuk, șoferul îmi zâmbește, îi zâmbesc de parcă m-aș revedea cu Miuț și îi zic că mergem până la gară și înapoi. Îmi face cu ochiul și îmi zice că face 300 până la gară și înapoi. Îl bat pe umăr râzând și îi zic că știu că face doar 100 rupii, așa că în final batem palma pentru 150. O să fie amuzant să mă întorc în țară (cândva) și să nu pot să negociez pâinea de la Mega.

Nici nu plecăm bine că tipul se oprește cu scârț. “What happened?” “No worry, we go, I put uniform, I get fine if not use uniform”. Uniformă fiind o cămașă cândva galbenă, acum plină de pete și tocită la gât.

Am emoții din ce în ce mai mari, așa că încep să-l întreb chestii, ca să nu mă mai gândesc la Havi. Aflu că amenda pentru nepurtat “uniforma” e 100, 200, 500, 1000, cât vrea polițistul. Nu există amendă pentru mers fără ceas, dar cu uniforma nu te pui!

La un moment dat se întoarce spre mine și îmi întinde mâna “my name Alum, nice to meet you” (nu cred că așa îl cheamă, dar eu asta am înțeles). Nice to meet you too, dar vezi că urmează o curbă! Râde și mă întreabă dacă am mai condus tuk tuk-uri. Mi-a sărit inima de copil din piept când am auzit întrebarea, imaginându-mi deja cum facem schimb de locuri și îl duc eu pe el la gară. Ghinion, el întreba doar așa, ca fapt divers.

Ajung la gară și intru pe net să verific la cât ajunge trenul lui Havi. Alume, avem de așteptat juma de oră. “No worry, I wait you”. Da, dar dacă întârzie și mai mult? “No worry, you my brother now, I wait you, give me 100 rupees and I wait here”.

Îi dau 100 rupii gândindu-mă că probabil o să dispară din parcare în 2 minute, dar parcă îmi citește gândurile și îmi zice să stau chill că nu pleacă, că “you my bro now”.

Intru în gară, am emoții, nu știu pe care peron să o aștept și repet numărul din 6 cifre al trenului, ca să nu-l uit. Parcă mi-e și un pic foame. Dar și ei o să-i fie sigur foame după atâtea ore pe tren. Ce să fac?

Uite o cantină. Știu că mâncarea din gară e mereu proaspătă, așa că intru și mănânc în grabă lângă un indian cu mustața plină de orez. N-am stare, bat din picior pe sub masă, mă uit la ceas într-una. Termin de mâncat, plătesc în grabă cele 45 de rupii (3 lei) și mă duc la ghișeul de informații să întreb de tren.

Mă așez la coadă, e 12:30, ar trebui să anunțe trenul, de ce nu-l anunță? Cum stau la coadă cu urechile ciulite după tren, aud un “Audrei, Andeu, Aundres”. Mă întorc și îl văd pe un scaun pe Alum care se grăbește să îmi zică că a trecut juma’ de oră, cât mai stăm?

Ajung la geamul ghișeului și aflu că trenul vine pe peronul 1, dar are 50 de minute întârziere. Mă uit la Alum care a auzit tot și mă simt un pic de căcat.
– You can go, Alum, I have to wait 50 minutes, five zero, not one five.
– ‎No, bro, you are my best friend now, I wait, you pay 300 and I wait.
– ‎Haha no! Good joke, but I’m not going to pay double.
– ‎I joke, you pay little more, no worry, not 300, 200 ok.
– ‎Are you sure? What if the delay is longer?
– ‎You my bro, I stay with you! You good man, good heart.
– ‎How can you know I’m a good man?
– ‎Your english good and you my bro now. I wait.
– ‎Yes, but you can make more money if you go.
– ‎Bro, money come, money go, now I stay with my bro, I will make more money when I will need more money. Friends more important for me. You can teach me english, I like talk english, but my english not so good.
– You are a wise man, Alum.
– ‎Thank you, now you pay 300 for wise driver, haha! (și îmi dă un cot ca să mă prind că glumește).
– You are funny!
– ‎Give me another 100, I want drink. You wait here, I go drink and come back at 13:15.
– ‎Are sure you come back?
– ‎Of course, you my bro. I help you now, somebody help me later when I need help.
– Ok, but be back at 13:15, ok?

Îi dau încă 100 cu multe dubii dacă o să-l mai văd întorcându-se. Am un nod în gât. Din difuzoare se aude un anunț în hindi, apoi în dialectul local și abia la final în engleză. Ce tren e? Nu înțeleg nimic. Fuck, nu e trenul lui Havi.

Mă învârt pe peron, nu știu unde s-o aștept, trenurile în India pot să aibă sute de metri, iar peronul ăsta e în curbă, nu pot să-i văd capătul. Parcă trăiesc un vis, încă nu îmi vine să cred că a luat trenul 15 ore ca să mă revadă.

Se face 13:10, nici urmă de Alum, nici urmă de anunț, aproape că-mi tremură genunchii. Mi-e un pic frică… dacă o să mă îndrăgostesc în India? Ce mă fac apoi?

Fix când începe anunțul în boxe, apare și Alum. “Told you I come back! This your girlfriend train? You pay 400, haha!”. Taci, amice, că tremur din toți țâțânii!

Se apropie trenul, fuck, oare unde s-o aștept? Cred că are pese 30 de vagoane… Oare în care o fi? Ce mă fac dacă nu o văd? Nu are telefon, în gară nu e wifi să poată folosi laptopul. Ce mă faaac? Respiră! O să fie ok.

O văd, mă vede, îmi sare pulsul precum cursul valutar. Vagonul ei oprește la 50 de metri de mine. Alerg spre ea, nu știu ce să fac cu mâinile, gâfâi, Alum aleargă și el, ca să mă simt și mai stânjenit.

Juma de oră mai târziu ajungem la hotel, Alum îmi face cu ochiul și îmi zice șoptit “she pretty indian, you give me 100 more, bro”.