Pe 3 noiembrie zburam din Kerala spre Auroville ca să revăd o mândră. Știam amândoi că pe 6 trebuie să fiu înapoi în Kerala ca să mă întâlnesc cu Ema. Dar mai știam că nimic pe lumea asta nu “trebuie”, deci totul era relativ.

Trec 3 zile de poveste, se face luni dimineață și mândra pleacă la job, iar eu mai rămân un pic la hostel ca să verific mailul (da, lucrez in between).

Mă trezesc după jumătate de oră că e 12 ceasul și am avion la 16:25. Asta n-ar fi o problemă dacă aeroportul ar fi la aceeași distanță ca Otopeniul, dar nu e, e la 150km depărtare, cât un drum București-Predeal.

Zic că nu-i nimic și împrumut un telefon de la hostel ca să îmi comand un taxi. Sun, aflu că în loc de 1500 rupii, acum era 2400 (cât 6 nopți de cazare). Îmi zic că nu-i nimic și sun la altă companie, dar primesc aceeași ofertă.

Ce să fac? Cu autobuzul mă costă 100 de rupii, doar că ultima oară autobuzul în care am urcat s-a stricat în mijlocul drumului pe un câmp și am așteptat juma de oră să ne ia următorul autobuz. Iar în cazul meu juma de oră înseamnă “gate just closed”.

Iau un tuk tuk de la hostel până în stația de autobuz, durează 25 de minute drumul. Ajung în autogară, urc în autobuz, mai am vreo 3 ore până se închide check-in-ul. Drumul cu autobuzul durează “around 3 hours” și autobuzul mai are 10 minute de stat în stație.

N-am cum s-o anunț pe Ema că s-ar putea să pierd avionul, dar sper că și-a salvat adresa hotelului la care avem booking. Sunt un pic neliniștit că s-ar putea să iasă urât, dar la o adică fiecare are tripul lui în India.

Plec în sfârșit din autogară și-s cu ochii pe ceas și pe indicatoarele spre Chennai. Mini-control freak-ul din mine scoate de la naftalină ultimele urme de fizică și matematică și începe să calculeze.

Mai am fix 3 ore până se închide check-in-ul și am de parcurs 150km, de schimbat 2 autobuze și de mers 15 minute din stație până în aeroport. Dacă ne mișcăm cu o medie de 50km/h ajung la fix cât să ratez avionul. Dacă ne mișcăm cu o medie de 60km/h, am o șansă. Doar că autobuzul ăsta a fost fabricat pe vremea lui Flinstone și cred că atinge 60km/h doar când merge la vale. Ce o fi, o fi.

Trece o oră și văd un indicator: Chennai 93km. Bun, sunt cât de cât în grafic. Dar ce să vezi, șoferul dă două claxoane și oprește într-o parcare cu restaurant și wc. Fuck, am uitat că avem și oprire de 10-15 minute. E clar că n-am cum să prind avionul în condițiile astea, dar totuși sunt liniștit. Inexplicabil de liniștit.

După oprirea la restaurant/baie ațipesc pentru “5 minute” și mă trezesc peste o oră. Mai am 38km până în Chennai și check-in-ul meu se închide în 30 de minute. Culmea e că nu mă panichez. Aia e, zbor mâine, dorm în aeroport sau, și mai bine, lângă mândră. Se descurcă Ema și singură, doar e femeie independentă.

Scot telefonul cu butoane din borsetă și văd că am un sms de la compania aeriană. “Da, da, se închide check-in-ul, să mă grăbesc, yada yada”. Ce? Stai, nu scrie asta. Ce vor? Ha!

Ajung între timp în stația în care aveam de schimbat autobuzul și întreb un șofer de tuk tuk cât îmi ia până la aeroport – 450 rupii (1 noapte de cazare). Prietene, ești simpatic, dar e un drum de 20 de minute, o să aștept autobuzul.

În stație e ca într-un stup, nu că aș fi fost vreodată într-unul – peste tot roiesc oameni, unii urcă din mers, alții coboară, nimic nu stă pe loc. Pe un stâlp e un panou plin cu fețe de indieni, ei sunt trântorii de care tre să te ferești pentru că fură din buzunare. Pe o masă cu roți de bicicletă un nene prăjește un fel de aluat cu legume tocate, lângă el doarme o vacă sfântă cu cocoașă ca de dromader, ea o fi regina stupului. Ba nu, uite-l, e autobuzul meu spre aeroport, el e regina stupului.

Sms-ul pe care l-am primit când dormeam mă anunța că avionul meu are 30 de minute întârziere, de parcă știa că altfel n-am nicio șansă să-l prind.

Ajung la aeroport cu 10 minute înainte să se închidă check-in-ul. Dacă fug până la terminalul meu, am o șansă, doar că există 2 probleme: eu nu fug la maratoane și am 25kg de bagaj pe umeri, așa că înșfac un căruț de bagaje și încep să alerg ca Mr Bean, împiedicându-mă ici-colo de limitatoarele de viteză de pe stradă.

Ajung în aeroport fleașcă și îmi amintesc că în India tre să stai la coadă să îți scaneze și bagajul de cală înainte să îl lași la check-in. Fuck, unde e scannerul pentru zborul meu? Uite-l, hai că nu e coadă. Fug, arunc rucsacul pe bandă, mă uit la ceas, mă uit la pupitrul de check-in, mă uit la omul care scana bagajele. E clar, e ca atunci când reușești să te ții până acasă și faci pe tine fix când intri în baie.

Cu multă încredere că în India oamenii nu-s acri, mă duc zâmbind (a se citi “alergând transpirat”) la pupitrul de check-in și îi arăt pe laptop biletul spre Kochi. Indianul se uită la mine un pic derutat, se uită la colegii de la pupitrele din jur, se uită iar la mine, se uită iar la colegi.

“Sir, the checked bags are already in plane now, no more check-in bags, boarding started 5 minutes ago”. Hai, amice, îl car eu până la avion, doar lasă-mă să-l bag în cală. Plătesc penalty dacă e, doar nu mi-l pune ca bagaj de mână.

“Have any sharp object inside, sir?”. N-am, prietene, dar am o sticlă cu miere din junglă pe care eu n-o arunc, să fie clar. “Oh, how big is the bottle?”. Peste 100ml și mi-o aruncă la security check, crezi că nu știu?

Se uită iar la colegi îi întreabă ceva, apoi se uită iar la mine. “Sir I can give you the check-in ticket, you are the last checked passenger. You need to run to the gate, boarding is half now and you have to go through security check. You need to run now, sir”. Pe frunte avea și el stropi de sudoare, de parcă el urma să fugă.

Bine, amice, dar bagajul? Io nu las mierea aia într-un coș de gunoi, să fie clar. “We send your bag, sir, special transport for you, but you need to run now”. Să-ți trăiască familia și vaca cu cocoașă, dacă ai!

Cât tre să îți plătesc pentru special transport? “Sir, no pay, no time for pay, you just run now, please, run!”. Păi fugă să fie atunci, amice. Să ți se întoarcă înzecit fapta bună!

Alerg în zig-zag printre culoarele de așteptare, trec pe lângă oameni zicând “sorry, last call, sorry, thank you”. Nu îmi strigă nimeni nimic de cepele lu’ mama.

Scot din ghiozdan laptopul, e-readerul, camera foto, cablurile, le pun în tăviță, deja în jurul meu se crease un fel de brotherhood – tipul de la security îmi ia tăvița și ghiozdanul și le bagă imediat în scanner, oamenii de la rând îmi zâmbesc și se dau un pas în lateral ca să trec “you go, you go, no worry, no worry”.

Trec de security, mă rog să nu vrea să verifice cine știe ce obiect suspect din bagajul meu (aveam printre altele un elefant de piatră cu găuri și uleiuri esențiale). Îmi bag cu grijă laptopul după care îndes la repezeală restul lucrurilor. În difuzoare se aud ceva anunțuri, dar nu înțeleg nimic. Poarta 5, unde e poarta 5?

Două ore mai târziu mă întâlneam cu Ema. Era toată un zâmbet, chiar dacă arăta de parcă ar fi dormit 8 ore în aeroport.