A trecut o lună de când am aterizat în India. Era 5 dimineața și aveam un gol în stomac pentru că ajunsesem fără niciun plan, fără nicio miză, fără o întrebare concretă la care să caut un răspuns. Și nu-mi place să recunosc, dar sunt un pic control freak, iar neplanurile mă neliniștesc.

Am zburat de 7 ori în interiorul Indiei și 3 dintre zboruri rezervate de azi pentru mâine. Am luat 23 de autobuze, vreo 20 de tuk tuk-uri și 5 scutere. Am luat și un tren, ca să văd cum e.

Am dormit în 7 hosteluri și 2 hoteluri, am văzut 3 scorpioni, am terminat 2 cărți și am făcut insolație doar 1 dată. Dar astea-s doar niște cifre de show-off, nu zic nimic despre ce am trăit aici, cel mult zic „vai, tu, imprevizibilule”.

Primul avion rezervat de azi pe mâine l-am luat când aveam febră și amețeli de la insolație. Cazarea mea era într-un fel de Rahova unde se vând piese second hand de mașină, cu proxeneți la colț de gang și iluminat public doar pe stâlpii cu număr prim. Eram atât de speriat că o să fiu jefuit în mijlocul nopții că am zăvorât ușa camerei și ușa de la „balcon” și am pus sticlele goale de apă în uși, ca să mă trezesc dacă intră cineva peste mine.

Ultimul bilet de avion rezervat de azi pentru mâine l-am luat acum 2 zile pentru că m-am îndrăgostit un pic, suficient cât să traversez țara de la vest la est pentru 48 de ore petrecute cu mândra în cauză. Și să vezi ce amuzant e să găsești o persoană într-o localitate când niciunul dintre noi nu are telefon funcțional.

Mersul cu autobuzul m-a fascinat, exceptând capitolul în care eram pe defileu și autobuzul lua curbe de 90 de grade cu 90 la oră. Am urcat și am coborât din mers din majoritatea autobuzelor, că așa se face aici, iar în majoritatea am fost singurul turist și atracția principală a copiilor care mă scanau cu ochii mari și migdalați.

Autobuzul în India e un univers în sine, de la orânduirea clară a scaunelor în funcție de sex (uneori și de vârstă), la gunoiul de pe jos sau gratiile care despart șoferul de pasageri. În autobuze mi-am tras sufletul de obicei, era locul în care reflectam și îmi notam ce am trăit. Tot într-un autobuz mi-am dat seama că n-am zâmbit niciodată atât de mult, cu atât mai puțin străinilor.

23155013_1519461351434178_8758931646272862241_o

De mâncare m-am temut un pic la început. Auzisem că dacă mănânc street food îmi belesc stomacul de nu-s om o săptămână, așa că în prima zi de mâncat la restaurante cu față de masă. Următoarele 30 de zile am mâncat doar pe margini de drum, la colțuri de stradă, înlocuind farfuriile cu frunze de banană, cartoane sau ziare. Uneori n-am avut habar ce mănânc, iar ei n-au habar cum să-mi explice. Am fost om după fiecare masă.

Ieri toată ziua mi-am scremut mintea căutând suma lunii ăsteia. Fericire nu e, că am avut zile întregi în care m-am simțit singur și nesigur și am ieșit din cameră doar ca să mănânc. Curaj nu e, că am avut momente de panică, pe stradă, în autobuz sau la masă, deși niciodată nu am fost agasat sau agresat. Învățare nu e, că am avut în plan să învăț ayurveda și permacultură și n-am învățat nici una, nici alta. Ce e atunci?

Și mi-am amintit cum am fost primit cu iubire în familia lui Mane, deși ne știam de 4 ore, cum m-au oprit oameni pe stradă ca să îmi dea ceai pentru că vedeau că mă rupe rucsacul, cum îmi săreau în ajutor indienii din autobuze, fiecare cu ce engleză știa, ca să aflu în ce stație tre’ să cobor.

Mi-am amintit de iubirea și respectul pe care îl au pentru mâncare, cum și cel mai simplu orez vine cu 3 tipuri de sosuri, fiecare fiind o explozie de arome. Cum în zona rurală încă își iubesc natura, fie ea un copac, un scorpion, un păianjen de-o palmă sau o brazdă de morcovi.

Și am luat contact cu iubirea necondiționată, știind și eu și mânda că voi pleca mâine iar ea va rămâne, dar asta nu a făcut decât să fim mai prezenți și mai conectați unul la altul.

Încă mi-e frică și am panici și momente în care îmi vine să postez ca să mă simt mai puțin singur. Încă nu-s convins că oamenii simpli sunt așa iubitori fără un interes ascuns. Parcă e un pic prea simplu fără dramele cu care m-am obișnuit și pe care probabil mi le-am căutat și creat acasă. Parcă a fi deschis e prea natural ca să fie pe bune. Time will tell.