După ce toată ziua am mers cu scuterul, e cazul să fac un duș, să dau jos măcar o mică parte din jeg. Îmi iau prosopul și gelul de duș, merg pe cărarea semi-luminată și intru în duș. Dau jos de pe mine cămașa care cândva a fost albă – acum are gulerul maro, iar mânecile au pete maro de la praf, portocalii de la cum m-am șters la gură de piureul de legume și cu negre de la uleiul și benzina de pe scuter.
Dau jos și maioul și pantalonii, rămân în curul gol, dau drumul la apă și fredonez melodia aia cu „Copa cabana”. Asta e tot ce știu din ea, așa că fredonez doar bucățica asta. Cum mă dușuiesc ca o lebăduță, văd cu coada ochiului că nu-s singur în baie. Îmi sare inima în gât când îmi dau seama pe cine am lângă mine, dar nu las să se vadă că-s surprins.
Am citit undeva că dacă îți e frică de ceva, ajută să îi dai un nume și să vorbești cu el, de parcă ar fi om. O numesc Lola și încep să vorbesc cu ea cu voce tare.
– Ce faci, Lolo? Vrei să facem duș împreună? Nimic.
– Băi, da’ ție parcă nu-ți plăcea apa. Nu mai bine stai acolo unde ești și doar te uiți la mine? Ce zici? Nimic.
Mintea mea vomită fel de fel de gânduri când e speriată, așa că mă trezesc că o întreb tâmpenii:
– Auzi, da’ tu îți faci unghiile? Și dacă ți le faci, cât îți ia să le dai cu ojă că destul de multe picioare. Nimic.
Nu se mișcă, nu ridică niciun picior, nimic. Nu știu când a apărut acolo, pentru că sigur nu era când am intrat în baie. Lola are vreo 5 centimetri, dacă nu mai mult. Știi cum e, nu poți întreba o femeie ce dimensiuni are, că sare la gâtul tău. Și dintre toate, pe Lola chiar n-o vreau pe gâtul meu.
Tot dialogul cu ea e de fapt o diversiune în care încerc să-mi amintesc de la biologie dacă nu cumva și Lola umblă în pereche ca șerpii. Nu că aș avea curaj s-o omor – venisem desculț la duș, dar mă gândesc că dacă are vreun gagic posesiv, mă trezesc cu el pe mine în toată goliciunea mea și nu vreau să știu de unde o să mă muște.
Cu pași mari și foarte bine plasați mă întind după gelul de duș, și mă frec repede prin locurile de interes general. Mă clătesc rapid și mă întind după prosop. În tot timpul ăsta păstrez contactul vizual cu Lola, că na, nu vreau să facă vreo criză și să-mi sară în spate.
Iau prosopul, îl scutur de uită cum îl cheamă și mă șterg rapid. Simt că lucrurile se precipită, dau să iau pantalonii pe mine și mă gândesc că dacă gagicu Lolei ar fi deștept, în pantaloni ar aștepta răzbunarea. Renunț și îmi înfășor prosopul în talie.
Dau să mă întorc cu spatele să-mi iau hainele din cuier și au un mare „poc”. Îmi sare inima în gât, mă uit pe perete, Lola nu mai e acolo. Fuck, unde e, unde a sărit, e pe mine? Nu e, că o simțeam la aterizare, dar unde e? Mă uit la baza peretelui, nu e, mă uit în jur după umbre mișcătoare, nu e. Unde ești, Lola? Nu vreau să te părăsesc, ți-am promis că o să te sun. Hai să o luăm cu pași mici că altfel ne ia valul și nu clădim relația pe ceva sănătos. Unde ești?
Mă uit în găleata de lângă duș, Lola stă chircită, încearcă să iasă din găleată. Nebuna a sărit, probabil cu gândul să mă îmbrățișeze, dar în săritura ei i-au alunecat picioarele de pe peretele ud și a căzut în găleată. Îmi iau hainele și plec cu pași iuți, cum obișnuiam să fac după câte o despărțire în primii ani de facultate.
Lola are 8 picioare și e păroasă. Nu știu cu ce se hrănește de e așa de mare, probabil cu vise nefondate în care păienjenii și oamenii pot fi împreună.