Aterizez la timp, ba chiar găsesc și două apeluri nepreluate de la șoferul de taxi pe care îl rezervasem. Încerc să-l sun înapoi, dă eroare. Mai încerc o dată, nimic. Încerc să-i trimit sms, eroare din nou. De wifi nu se punea problema, pentru că telefonul meu e mort de 5 zile, iar acum folosesc unul din ăla antic cu butoane.

Cât îmi așteptam bagajul primesc încă un apel, răspund cu emoții și ce aud e „Hello sir nuva gao wait jampu here airport ok sir?”. What the fuck. Îi zic că nu vorbesc hindu, să îmi zică în engleză. Ca în filmele cu proști, șoferul îmi repetă aceeași frază mai rar și mai tare – suna ca Taz Diavolul Tazmanian. Îi zic că nu îl înțeleg și că îmi ridic bagajul și ies repede afară. Îmi închide.

Îmi iau bagajul, plec spre ieșire. Nu am fost așteptat niciodată cu foaie cu numele meu pe ea, mă simt un pic ca la o primă întâlnire, dar ce să vezi, nici urmă de numele meu. Mă învârt un pic pe lângă ieșire și îmi dau seama că sunt un fel de Betty cea urâtă și nu-i nimeni interesat de mine.

Ce-mi trece prin minte: poate e în mașină omul, am primit prin sms numărul mașinii înainte să decolez, hai s-o caut. Plec spre parcare și îmi dau seama că e imensă. Ce o fi fost în capul meu?

Intru în vorbă cu un indian care butona telefonul, îl rog să dea un telefon pentru mine, că eu nu mă înțeleg cu șoferul și nici nu pot să-l apelez de pe telefonul meu cu butoane. Sună, nici el nu înțelege inițial, apoi îmi zice să mă întorc la ieșirea din aeroport, că șoferul mă așteaptă acolo.

Mă întorc la ieșire și iată-l pe Făt-Frumos cu numele meu scris cu pixul pe o foaie. Nu apuc să mă bucur de splendoarea momentului că Jampu o ia la fugă spre parcare. O iau la fugă după el cu 25kg de bagaje atârnândnu-mi de umeri, ajung la mașină, arunc rucsacul în portbagaj și plecăm în trombă ca de la un jaf la bancă. „No gamu time nagi parking very expensive”, îmi zice Jampu, din care trag concluzia că îi expira timpul de parcare.

Ieșim din parcare și mă întreabă ceva de genul „You hangi filter water?”. Mă uit la el nedumerit cam cum se uită tataie când nu aude ce îi zic, iar Jampu îmi repetă întrebarea mai rar și mai tare. Îmi face semn spre bancheta din spate. Ce făcuse omul: luase de la Auroville o sticlă mare de apă filtrată, ca să am ce bea pe drum.

Și apropo de drum, Jampu m-a anunțat că urma un drum vreo 3 ore, după care m-a întrebat „galfu chapa tea or coffee you dinner sir?”. După 5 secunde de procesat îi zic că nu mi-e foame, dar că putem opri pentru ceai. Îmi zâmbește satisfăcut și continuă drumul.

E important de știut că în cultura indiană nu e deloc ok să nu răspunzi dacă cineva te întreabă ceva, cu atât mai mult dacă e turist. Așa se face că oamenii o să-ți răspundă și tâmpenii dacă ceri direcții pe care ei nu le știu. Important e să spui ceva, orice. Urma să aplic și eu asta.

După primii 20km mi-am dat seama că Jampu sigur a urmat cursuri de customer service pentru că avea grijă să întrețină atmosfera în locul radioului stricat. M-a întrebat o grămadă de lucruri pe care nu le-am înțeles și i-am răspuns o grămadă de lucruri pe care nu le-a înțeles, dar amândoi eram fericiți să povestim.

Cred că am vorbit cu el despre Diwali (sărbătoarea luminii la hinduși) – „big holiday champu hoga fire every man light big jani”. Am vorbit și despre mâncarea lui preferată care conținea 10% „rice, chicken, masala” și restul de 90% din „campa, geamgi, ajpara, japicu” și alte cuvinte neidentificate. Am vorbit și despre mâncarea tradițională din România și despre faptul că la noi iarna ninge cu zăpadă. A fost amuzant să-i mimez o sarma sau să-i explic ce e ciorba de burtă.

La un moment dat a semnalizat dreapta și am făcut popas la un fel de restaurant pe marginea drumului. Practic era un garaj transformat în restaurant. Eu mi-am luat Masala Chai, el și-a luat o băutură cu lapte și gălbenușuri crude (la mine la țară îi ziceam Șodou și îl beam în copilărie când eram bolnav). Nu m-a lăsat să plătesc nici în ruptul capului, pe motiv că „no pay jama hangu later no now”. Ce era să-i zic la așa argument?

Am cumpărat niște fursecuri cu cocos și fructe confiate și l-am întrebat dacă vrea, a strâmbat din nas și mi-a făcut semn cu mâna că nu, așa că am plecat plecat mai departe. Din când în când îmi mai zicea câte ceva, dar obosisem și nu îi mai întrețineam conversația ca la început.

Mi-a oferit năut prăjit (cred) și m-a învățat cum să-l curăț de coajă înainte să-l mănânc. Abia după năut a acceptat un fursec de la mine, probabil ca să scape de gura mea.

Într-un final ajungem la Auroville, era 10 seara și condusese 150km (un drum București-Predeal). Toată călătoria m-a costat sub 2000rs (30 euro). Îți dai seama? Jampu a condus 300km pentru 120 de lei, în condițiile în care jumate din bani i-a dat pe benzină.

După ziua de ieri pot să zic că zâmbetul e cu siguranță o limbă universală și că nu există un singur răspuns corect la întrebarea „where you hangi mansupu jaipu?”.