Mă întorc de la piață – un cort acoperit cu frunze – cu un dovlecel, câteva roșii cam verzi, o ceapă, un ardei gras și niște paste în formă de melci.

Intru în bucătărie și dau peste unul dintre angajații hostelului – gătește ceva pe un aragaz cu butelie. Îi zâmbesc și pun legumele pe o tejghea făcută din cărămidă lucioasă – nu-i deloc igienică, dar na, India. El vine lângă mine și mă uit nedumerit dacă am gafat cu ceva sau dacă vrea ceva de la mine.

Are ceva indianul ăsta – ceva neindian. Arată ca Doru Octavian Dumitru în tinerețe, dar cu un corp de adolescent. În afară de datul din cap nu are nimic indian.

Scuze, n-am înțeles. Aaa, ce gătesc? Legume cu paste. Mâncarea libaneză? Fără să-l mai întreb „de ce”, îmi zice că lui nu-i place mâncarea indiană, că e iute – știam eu că nu ești indian. Lui îi place kebap-ul. Îi zic că și în România se mănâncă mult kebap și shawarma – râde – nu știe unde e România.

Săritor, îmi arată prin bucătărie unde e apa filtrată, unde găsesc tacâmuri, apoi îmi pornește plita electrică de pe tejgheaua de cărămidă. Îmi pică un pic fața când îmi zice „sorry, gas not for tourists, manager not allow you use it”. Îi mulțumesc pt ajutor, deși vestea nu prea era bună.

Îl întreb dacă mama și tatăl lui sunt indieni-indieni, îmi zice că da, că familia lui locuiește în nord-estul Indiei. Se tot învârtește prin bucătărie, ba amestecă în mâncarea lui, ba șterge un colț de aragaz, ba mută un scaun, cred că își căută motive de vorbă.

Aflu fără să întreb că are soție și un copil de 16 ani care e mai înalt ca el. Nu i-a văzut de mult timp, că e scump trenul până la granița cu Nepal. Îl întreb câți ani are, îmi zice că are 38. Mi-e clar că nu o să am prea multă liniște cu el, așa că îi intru în joc și îl întreb ce gătește. Ridică farfuria de tablă și îmi arată.

În crăticioara lui plutesc câteva bucățele de pui într-un sos cărămiziu. Par mai degrabă resturi, dar cică e Chicken Curry. Îi zâmbesc ușor încurcat și îl întreb unde găsesc o crăticioară.

Îmi dă o crăticioară și în loc s-o pună pe plita electrică, îmi zice în șoaptă „come, use the gas stove, but not tell manager”. Îi zic să stea liniștit, o să folosesc plita electrică, dar insistă „no, no, I am here, you use gas stove, but not tell manager, because he very angry with me, and I lose job”. Îi zâmbesc cu gura până la urechi.

Mă mut cu legumele pe partea cealaltă a bucătăriei, unde e aragazul și perpelesc ceapa. Ca și cum îmi citește gândurile, vine la mine cu un borcan cu sare „here, salt for onion. Take take, salt good for onion cook”. Îi mulțumesc din nou, presar sarea grunjoasă și îi dau borcanul înapoi. După 2 minute de stat pe lângă aragaz deja îmi curg broboane de transpirație.

Se călește ceapa și răstorn ardeiul în cratiță, mă trezesc că Doru îmi aduce o cutie cu condimente indiene, scoase pe furiș din cămara încuiată. Mă uit la el și îmi zice „take take, good for vegetable, but not tell manager, this spice not for tourist”. Presar turmeric, masala, chimen și încă 2 condimente neidentificate. Duce cutia în cămară și se întoarce la curry-ul lui să-i mai pună niște apă.

Își amintește că a uitat ceva și se duce iar în cămara încuiată, se întoarce cu un borcănel cu piper, presară în curry și îmi intinde piperul de parcă ar fi o țigară fumată pe furiș în liceu. Îi mulțumesc din nou și îmi zice „take take, but not tell manager”.

După ce duce piperul în cămară, se întoarce cu un castronel și un polonic și pescuiește o bucată mai mare de carne cu mult sos și mi le dă. Asta e cam o jumătate din toată crăticioara.

22555322_1499508043429509_4544029251408847472_o.jpg

Mi se pune un nod în gât, îi zic că nu pot să îi mănânc mâncarea, băgând scuza că azi nu mănânc carne. Doru insistă să iau castronelul – sunt curios ce gust are, dar nu pot să-i mănânc o treime din mâncare. Cedez și îi zic că doar gust, să văd cum gătește.

Iau un vârf de lingură de sos, e super iute, dar aromat. Îi dau castronelul înapoi făcând pe criticul culinar plăcut impresionat. Doru iese pe ușă și îmi zice din prag „if manager come, please not tell him I let you cook with gas, he very angry with me”. Îl asigur că nu suflu o vorbă, ba mai mult îmi și pregătesc textul în caz că apare managerul.

E gata și mâncarea mea, iau cratița de pe foc ca să o duc pe tejgheaua de cărămidă slinoasă. Dau să pun cratița pe plita electrică și văd pe cineva intând pe ușă. Îmi stă inima în gât ca atunci când făceam boacăne în copilărie. Dacă e managerul? M-a prins nepregătit, o să se prindă că-l aburesc.

E Doru. Îi zic că am terminat și că am oprit gazul și că îi mulțumesc. Îmi zice zâmbind „no worry, no worry”. După care dispare iar, înainte să apuc să-l întreb dacă vrea o porție din pastele mele.

Îmi pun o porție cu vârf într-o farurie – am estimat aiurea, se vede că nu fac paste de obicei. Mai sunt pe puțin 2 porții. Apare Doru cu managerul și încă un coleg de muncă. Îmi crește un pic pulsul, dar mă calmez când văd că fiecare e cu câte o farfurie cu orez în mână și își împart frățește curry-ul. Doru rămâne în urmă să pună „capacul” peste cratița goală, ceilalți se duc să mănânce pe terasă.

Îl întreb dacă vrea să guste din mâncarea mea și se luminează ca un copil, de parcă eu îi fac lui un favor. Îi pun jumătate de porție și îmi face semn că e de ajuns. Dă din cap ca indienii și iese pe ușă cu farfuria un pic mai plină.