Ajungem la Shimla cu o oră întârziere și fugim după alt autobuz spre casa lui. Problema e că nu mai am nicio rupie. Mane insistă să plătească el, mă fâstâcesc, dar n-am de ales. Mă simt ca o adolescentă la prima întâlnire când vine nota de plată.

După o oră sărim din autobuz și îl văd pe Mane că ezită. Care-i treaba? E departe? Păi am eu lanternă. Păi și-s urși în pădurea asta? Păi hai să mergemspre casă și facem autostopul de pe drum. Cum adică nu e o casă? Stai că nu înțeleg, de ce mergem la spital, ai pe cineva bolnav? Mane râde.

Părinții lui lucrează la un spital și locuiesc într-o clădire a spitalului, ca să fie aproape. N-am înțeles dacă-s doctori, dar sunt un pic cu morcovul în fund – dacă o să pățesc ceva?

Se apropie o mașină, îi facem semn, nu oprește. Îl întreb pe Mane dacă știe să se bată, îmi face semn că nu. E bine, suntem noi papă-lapte cu o lanternă. Se apropie altă mașină, îi facem semn, oprește. Ne ia – șoferul o știe pe maică-sa lui Mane și face un ocol până la spital ca să ne lase pe noi. Ne zice să nu mai mergem vreodată pe jos prin pădurea asta, că-s fel de fel de dubioși prin zonă și riscăm să rămânem fără bani și telefoane.

Ajungem la Mane acasă, sau mai bine zis în oficiile spitalului în care locuiesc părinții lui. Ne întâmpină mama lui Mane – o tanti micuță care face gropițe când zâmbește. Vorbește binișor engleză, ne zice să ne așezăm pe pat, că imediat aduce mâncarea. O rog să aștepte un pic, că vreau să fac un duș. Râde și îmi îmi arată unde e baia.

22310540_1495077270539253_1748550195888949896_n


Intru în baie cu prosopul, gelul de duș și haine de schimb – e plin de găleți cu apă. Poate s-a oprit apa, cine știe. Mă dezbrac, pun hainele în chiuvetă, că nu găsesc cuier. Dau să pornesc dușul și nu-l găsesc. Mă uit pe toți pereții, nu-i nicăieri. Ce spanac, sunt obosit, dar chiar în halul ăsta? Mă uit la chiuvetă, poate e ascuns – nimic. Mă plimb gol prin baie căutând inclusiv după wc. Găsesc un robinet într-un colț, dar e robinet de chiuvetă, n-are duș.

Mă mai uit o dată în baie – e plină de găleți cu apă – mă uit la „dușuri”. Aleg o găleată din margine, iau un castron roz din găleata de lângă și încep să-mi fac „duș”. 5 minute și o găleată mai târziu îmi dau seama cât de mindful e să torn apa pe mine cu mâna mea, să fiu atent să nu dau pe lângă.

Mă întorc în cameră , mâncarea e pe pat iar Mane stă pe net. Maică-sa intră pe ușă cu lipii. Are niște pete pe ambele mâini – se prinde că mă holbez la ele. Lasă farfuria cu lipii și îmi zice că nu are o boală de piele – astea-s tatuaje cu henna. Râdem toți trei.

Mă așez lângă Mane – ca să nu murdărim patul, maică-sa a pus ziare sub farfuriile pline cu mâncare. Îl întreb ce mănânc, că de când am ajuns în India am mâncat fără să știu ce bag în gură. În centrul farfuriei e un morman de orez chior, lângă el sunt 3 castroane mici cu sosuri.

Primul e galben și e curry cu pui, nu-i picant deloc. Al doilea e maroniu, ceva mai dens și-mi dau seama că are linte. E mai iute, dar digerabil. Ultimul e amărui, are niște legume plutitoare care nu cresc la noi, întreb ce-s astea, Mane îmi zice în engleză, dar nu știu să le traduc.

Maică-sa tot iese pe ușă și se întoarce cu încă ceva de mâncare, ba niște lipii numite chapati, ba unt pentru lipii, ba sandvișuri cu unt. Nu știu unde o să bag atâtea, chiar dacă n-am mâncat mai nimic azi. Îl întreb pe Mane dacă indienii mănâncă de 3 ori pe zi, că cina asta e cât două cine zdravene de la noi. Râde dând din cap – așa-s porțiile la ei.

Cu greu mănânc jumătate de cină și mă rog de mama lui Mane să nu mai aducă mâncare, că-i păcat de ea. Ne mutăm în cealaltă cameră și mă bag în pat. Mane caută ceva într-un dulap, eu mă chinui să rămân treaz, ca să-i mulțumesc maică-sii pentru cină, doar că iar a dispărut. Sper să nu vină iar cu mâncare.

Îmi întinde un dosar gros cu toate diplomele lui în aeronautică. Are 23 de ani și anul trecut a ieșit pe locul al treilea la concursul național de construit și operat drone. Sunt 1,3 miliarde indieni, locul al treilea pe țară mie îmi sună a geniu.

Îmi zice că vrea să lucreze la Nasa, dar până acolo visează să vină să lucreze în Europa. Îi zic despre UE și spațiu Schengen, atât cât știu și îl rog să nu își irosească pasiunea pentru avioane angajându-se în vreun bar în vest.

Maică-sa se tot învârte pe lângă noi. Îi laud fiul și-i zic să nu-l lase să se angajeze în altă parte în afară de Nasa, râde și iese pe ușă. Mai dau câteva pagini în dosar și-l văd pe Mane la 18 ani operând o dronă, în altă poză se uită la un motor de avion. Apare iar maică-sa cu două căni cu lapte îndulcit – cică o să ne ajute să dormim bine.

Înainte să ajung la spital mă gândeam la fel de fel de prostii – dacă o să adorm și mă trezesc fără rinichi sau mai rău, fără laptop? Dacă o să îmi zică la plecare să le dau toți banii?

Încă nu înțeleg de ce oamenii ne-bogați sunt așa primitori. De ce, după ce că au puțin, îl mai și împart cu mine și o fac cu drag. De ce nici nu vor să audă când încerc să le plătesc. Poate că oamenii ca Mane își amintesc mai des să fie oameni printre oameni.