Am auzit de un pas în munți, un fel de Transfăgărășan cu 40 de km de serpentine. N-am de gând să merg până sus. Mă rog, n-am de gând să merg, ci să conduc. Îmi place să merg cu scuterul pe serpentine, așa că o să urc 10-15 km.

Șoseaua e destul de liberă. Din când în când, mai prind din urmă camioane colorate. Oare mă simt eu mic pe scuter, sau camioanele sunt mai mari decât la noi? După cum arată, sunt vopsite manual: flori de lotus, semne de la Adidas sau Nike, citate din Need For Speed.

Serpentinele devin din ce în ce mai înguste și când bate vântul parcă mă ia cu frig. Sunt îmbrăcat bine pentru o plimbare cu telecabina: bocanci, pantaloni lungi și o cămașă de vară. Văd un indicator ruginit: Rohtang Pass, 16 km.

Opresc scuterul într-un loc mai drept și mă uit în jos, la vale, am urcat mult, cum de n-am simțit? Ce fac, mă întorc? Nu mi-e așa frig, mai rezist 16 km. Cât de rău poate să fie? Că doar n-o fi la 3000 de metri.

Mai merg 10 serpentine și văd senzorul de benzină. De când o fi aprins? Sunt mai aproape de pas decât de orășelul de la poale. Ce mă fac? Mă uit în jur – nicio mașină. Undeva pe un deal văd steaguri colorate și o cabană, dar pare departe și drumul șerpuiește până acolo.

Gândește, cum economisești benzină? Dacă mergi cu motorul oprit la vale – doar că am de urcat până la cabana colorată. Hai că văd, dacă rămân în pana prostului, mă duc pe jos până acolo.

Ajung la cabana colorată – e construită într-o curbă și are vedere la valea pe care am urcat-o. Pare abruptă. Cât am urcat? Parchez scuterul printre motociclete – sunt singurul fraier cu scuter. Seamănă cu Popasul Dealul Negru populat cu oameni mici cu mutre de tibetani. Mă așez la o masă și cer un Masala Chai și un litru de benzină. Vine ceaiul, iau două guri și începe să-mi curgă nasul. N-am nici șervețele, nici batistă. Termin ceaiul, băiatul cu mutră de tibetan mă așteaptă cu o sticlă de benzină. De banii ăștia aș face plinul jos la benzinărie.

Pe indicator zice că mai am 12 km. În unele serpentine intru cu frică, sunt așa înguste că dacă ar veni un camion din sens opus, m-ar zbura în vale. După vreo 3 km mă lovește o rafală de vânt, aproape pic cu scuterul. Ce-a fost asta? A mai bătut vântul, dar acum a fost mult mai puternic.

Scuterul începe să urce sacadat, de parcă se bâlbâie. Oare mi-a pus motorină la cabana colorată? O fi prea puțin oxigen? La ce altitudine sunt? Vântul ăsta e mult prea rece. Accelerez și vântul accelerează și el. Dacă merg cu viteză deger, dacă merg încet ard benzina. Din loc în loc asfaltul e distrus complet de apa care probabil curge pe aici primăvara.

Ajung la Pasul Rohtang, cu mucii curși în cască și cu trei degete degerate la mâna dreaptă. Fac o poză cu placa galbenă – sunt la 13.000 de picioare altitudine. Stai așa, 13 x 30 cm – sunt la 4000 de metri. E ca și cum am urcat cu scuterul jumătate de Everest, dar asta nu mă încălzește cu nimic, la propriu.

După 3 minute de glorie eternă, mă urc pe scuter și plec țurțurel spre hostel. Mă uit la ceas – e musai să fac sub două ore, că apoi trece soarele după munți și se lasă frigul cu adevărat. Cobor vreo 30 de serpentine, când văd cu coada ochiului o umbră neagră în stânga, peste vale. Încetinesc – e un vultur cu aripile mai lungi ca mâinile mele.

Alte 10 serpentine mai jos găsesc aliniați pe marginea drumului o gașcă de dragoni, că nu poți să-i numești vulturi. Opresc la o distanță de siguranță, că eu sunt unul, ei sunt 9 și-s mari cât un labrador, doar că nu mănâncă crochete. Scot telefonul, le fac o poză și plec în trombă ca să nu ajung fastfood-ul lor.

Mă opresc într-o curbă unde nu bate vântul, ca să mă încălzesc ca șopârla la soare. Pe lângă mine trece un tătăiță cu mutră de tibetan. Are un metru jumătate și merge cu mâinile în buzunar – și eu aș face la fel. Are pe el un pulover mov, încă unul maro și o geacă neagră de fâș. Căciulă în cap și un zâmbet fără proteză dentară. Îl salut, mă salută și coboară mai departe. Îmi fată mintea ceva minunat.

Mai stau un minut la soare și pornesc. Îl prind din urmă pe tătăiță, opresc și-l întreb prin semne dacă merge jos, de parcă are unde altundeva. Zâmbește cu toată gura, că dinți nema, și-mi zice un nume. Se prinde că nu-s de-al locului și-mi face semn în vale spre cabana colorată. Se bucură, urcă, iar eu mă bucur că o să-mi țină de cald 20-30 de serpentine.

Ajungem la destinație, mă bate pe umăr, opresc, coboară, împreunează mâinile în semn de mulțumesc. Aș prefera să mai meargă vreo 10 km, dar trebuie să învăț să „let go”.