Sunt într-un magazin cu dulciuri indiene. Ce să aleg? Toate arată dubios – nu-s prăjituri, ci mai degrabă bomboane tăiate în formă de romb.

Vreau una d-aia, da, aia portocalie. Așa, mai vreau una cu argintiu – o fi foiță de argint? Mă îndoiesc. Da, și din aia verde, nu, nu aia, că e prea verde. Și o bilă din asta de aici, da, da, coconut. Da și una din asta maro și una din asta albă de lângă.

Ce gust or avea? Mai bine mă opresc, mai explorez și mâine mâncarea locală. Ies din cofertărie cu 300g de bomboane, unele însiropate, altele tari, altele sclipitoare.

Mă așez pe o bancă în piața din New Manali și deschid cutia. Strategia era simplă: mușc din toate, votez favoritele și apoi le mănânc pe alea mai nașpa, ca să-mi rămână alea bune la final.

Mușc din prima, e maronie și în afară de mult sirop dulce nu are nimic special. Mușc din una albă, sperând că e cu cocos, dar are același gust ca prima. Le încerc pe toate, mă mozolesc și la gură și pe degete – bomboanele mai sfărâmicioase îmi pică din gură.

Verdictul e clar: 5 din 8 au același gust și m-am săturat de atâta dulce.

Mă ling bine pe degete și pun la loc capacul de carton, cu grijă, de parcă ar fi etanș. L-am îndoit și nu mai vrea să stea închis.

Văd cu coada ochiului că se apropie de mine cineva. Ridic ochii de la capac – o fetiță. Are vreo 8 ani, ochi negri-negri, un dinte din față lipsă și haine cât de cât curate.

Ajunge lângă mine și nu îmi zice nimic, doar îmi arată cu degetul cutia de bomboane, în timp ce mă privește în ochi. Nu e nici plânsă, nici nu inspiră milă, nici nu pare cerșetoare.

Da, hai că-ți dau o bombo – dar încă nu mi-am mâncat preferatele, dacă o să vrei fix din alea? De cât s-o fi uitând la mine?

Deschid cutia fără să mă mai gândesc și fetița ia meticuloasă o bomboană albă (probabil speră și ea că-i cu cocos). Văd cu coada ochiului că se apropie cineva – o fi mă-sa, stai să vezi scandal acum.

Altă fetiță, un pic mai înaltă, întinde degetul spre cutie. Îi fac semn să ia. E tunsă cam ca Esca și pare că a dat mâncare pe ea la prânz și azi și ieri. Mă uit în spatele ei și văd venind încă o fetiță, iar în spatele ei văd fugind încă una. Când mă uit mai bine, e un grup de vreo 10 care aleargă să mai prindă ceva.

Ce mă fac, n-am destule pentru fiecare. „Take one each, ok?”. Oare înțeleg ce le zic? Din spate vine alergând o fetiță mai mică, după înălțime are vreo 5 ani. Mai sunt 3 mâini și 2 bomboane. Cum să le zic să împar – da, așa, bravo, rupeți pe din două, ca frații, mă rog, ca surorile.

*
Fetițele au dispărut. Am un nod în gât. Am văzut destui cerșetori până acum, mai agasanți sau mai retrași, dar fetițele astea au așteptat să termin de mâncat și să închid capacul și n-au venit cumiorlăituri și „Sir, pleeease”, ca cerșetorii din Delhi.

Mă ridic de pe bancă, arunc cutia goală la un tomberon. Mi-e rușine, poate ar fi trebuit să le zic să mă aștepte, că mă duc să mai cumpăr. Cât or fi stat sărăcuțele să se uite la mine cum strâmb din nas la bomboane cu același gust

Am dat cam 10 lei pe bomboane și pun pariu că aici cu 10 lei mănâncă o cină o familie întreagă. Nu e drept că eu mă întreb unde și ce mănânc azi și alții se întreabă dacă o să mănânce azi.

Respiră, e ok, o să fie bine, uite că natura găsește mereu o cale să restabilească echilibrul atunci când ceva e prea mult sau prea puțin. Azi a avut grijă ca excesul meu de bomboane să bucure 11 copii în loc de unul singur.

Fragment din 07:07 – cu sufletul în est.