De când m-am întors în București mă simt înconjurat de vid, precum McConaughey în Interstellar. Și nici măcar nu-i un vid, e o liniște cu care nu știu ce să fac. O senzație stranie că am fost uitat sau că m-am pierdut și că nimeni nu mă caută. Uneori mă uit la telefon sperând că poate-poate cineva îmi va pune liniștea pe „mute” pentru câteva minute.

Am uitat cum e liniștea și mă roade așa tare prezența ei încât mă întreb dacă am știut vreodată, dacă nu cumva am fugit mereu de liniștea asta. Mă întreb dacă nu cumva am dat skip ani de zile stării de vid. Ba scriind un mesaj primei persoane care îmi trece prin cap, ba deschizând prima carte sau primul film care-mi cade în mână, ba intrând într-o relație doar ca să acopăr linștea aia cu ceva.

Nu știu cum să mă împrietenesc cu ceva ce mă face să mă simt singur. Nu știu cum să mă împrietenesc cu o liniște care mă face să mă urc în primul avion și să fug oriunde, doar ca să simt că trăiesc un pic gălăgia altora. Care mă face să mă întreb dacă ce simt e real sau mi l-am prefabricat eu. Dacă dorul sau nesiguranța sunt ale mele sau doar mi-au picat în mână căutând ceva cu care să umplu spațiul.

Acum cel puțin mă observ când încep să fug de liniște. Mă văd cum intru pe net și dau refresh, sperând că am primit măcar un mail nou, văd cum mă învârt fără sens prin casă pentru că încerc să mă abțin din a ieși la cafele doar ca să umplu cu ceva golul ăsta. Văd cum scriu mesaje lungi unor oameni ca la final să le șterg, pentru că realizez că le-am scris din frica de liniște, nu din iubirea față de ei.

Pe de o parte știu deep inside că am nevoie de timpul ăsta eu-cu-mine. Că am ajuns în punctul în care pot să îl diger fără să îl umplu cu discuții de suprafață sau relații surogat sau mesaje scrise doar ca să îmi treacă un pic frica. De data asta eu i-am făcut loc liniștii să apară, alegând dacă ies la o cafea cu cineva sau ies la o cafea singur. Eu am ales să petrec ore întregi cu telefonul pe mod avion și să învăț să diger singur unele emoții. Față de alte dăți, acum știu că pot să trec prin liniștea asta și nu peste ea.

Dragă liniște, noi doi n-am vorbit niciodată pe bune. Nici nu știu cu ce să încep. La o adică nu ești prea comunicativă. Te-aș scoate la o cafea, dar să știi că s-ar putea să mă sperii și o să încep să mă joc cu cana și cu plicurile de zahăr. Și o să fiu mai stângaci la început și n-o să pot să te privesc în ochi prea mult când o să-mi spui tu necuvinte. Hai să ne vedem azi. Dacă iese prost prima întâlnire putem să dăm vina pe faptul că eram în 13.

Photo: Alexandru Costin