Am zile în care mă simt vânturat de liniște. De senzația aia stranie că trebuie să ridic ancora și să trec prin liniște singur. Să-mi răspund singur la întrebările care mă macină, să ancorez în propriul port și să îmi ofer iubire mie înainte să le ofer altor vapoare. Am zile când deschid telefonul sperând că cineva mi-a tăiat liniștea în două. Și uneori nu e nimic acolo. Doar eu și o mare de liniște.

Uneori uit să fiu vapor, să merg mai departe și mai departe. Uit că nu mersul în sine e important, ci faptul că voi ancora constant în viețile altora. Și că acolo voi simți să ofer multe. Că poate mă voi speria și voi oferi puține, ca apoi să plec cu o durere în „cală”, că aș fi oferit mai mult. Că am trecut prin portul cuiva și poate nu voi mai reveni niciodată. Că frica m-a făcut să țin pentru mine emoțiile simțite pentru cineva.

După un timp de navigat cu frică și acostat cu frică, o să ajung atât de împovărat de toate lucrurile neoferite. O să ajung să simt că la primul val mai vânjos o să mă duc dracului la fund și gata călătoria. Dar asta înseamnă că m-am ancorat într-un film despre frică.

La fel de bine poate voi trece peste frica asta sărată și n-o să păstrez pentru mine „Te iubesc”-ul ăla care a râncezit așteptând să fie oferit. Poate voi trage aer în piept și voi da porturilor grămezile de „mulțumesc” sau de „îmi pare rău”, sacii de vorbe blânde sau de încurajări care acum deabia îmi ies pe gură. De ce n-ar putea să fie așa?

După niște ani buni de fugit din port în port oamenii dragi mi-au amintit că sunt vapor și că e ok să nu știu lucruri. Că e normal să mă sperie liniștea după ce ani buni m-am învelit cu zgomot de notificări sau cu mesaje plate pe chat. Că vapoarele nu merg niciodată drept. Și asta e minunat. Că uneori tremură noaptea de frig sau de frică și asta e minunat. Că toți venim și toți plecăm, dar asta nu e o dramă, ci un dar.

photo: Alexandru Costin