În călătoria asta am tot auzit că viața e minunată așa imperfectă și incompletă cum e ea. Și că frica sau tristețea sunt emoții cât se poate de sănătoase pentru oameni. Că noi, vesticii am dus la extrem goana după fericire.

Nu doar că am dus-o la extrem, dar am și înțeles greșit la ce fericire se referă budismul
sau hinduismul. Pentru ei fericirea nu înseamnă lipsa tristeții sau a fricii, ci seninătatea de a le accepta în viața lor, with a twist. Seninătatea de a accepta tristețea vine din faptul că nu se agață de ea. O trăiesc, o digeră, o lasă să treacă și să facă loc altei emoții.

Nu zic că am internalizat complet teoria asta a lor, dar mi-am tot căutat niște explicații. Să zicem că mi-a murit Luna, cățeaua adoptată de la un adăpost. Cățeaua care m-a iubit, bălit și trezit la 5 dimineața într-o perioadă în care nu îmi mai găseam locul, în care nu mă mai bucura nimic și în care aș fi dormit non-stop doar ca să nu mă gândesc la starea mea. Normal că o să fiu trist și o să-mi șterg mucii și lacrimile cu același șertvețel o zi, două, o săptămână, două. Cum spanac să nu fiu trist că acum Luna nu mai e?

Problema e că noi nu știm ce să facem după aia. Ok, am plâns, m-a durut, o să mă mai doară o vreme, dar nu pot să continui să plâng la infinit. Fizic, de la un punct încolo, corpul nu mai poate să plângă. Ar trebui să fiu atent la ce simt acum. Poate nu mai simt că mă doare în piept, poate acum simt că mi-e dor de câine sau îmi vine să râd când îmi amintesc cum mușca jetul de apă de la duș sau cum urla când treceau ambulanțe.

Noi, vesticii, ne agățăm de o stare extremă și nu-i mai dăm drumul. Dacă suntem triști, suntem triști o săptămână în loc să fim triști 3 zile, cum simțim de fapt. Tragem de emoția aia și o rememorăm și retrăim până ne epuizează, în loc s-o lăsăm să treacă natural, să se transforme în ritmul ei în altceva, fără s-o grăbim sau s-o obligăm să mai stea.

Nu mi-e clar de ce ne plac doar capetele de interval, doar fericirea și depresia, curajul nebunesc și frica paralizantă, iar restul spectrului ni se pare mediocru și neimportant. Or fi de vină filmele care exagerează emoții, or fi poveștile super-inspiraționale cu super-eroi, om fi „de vină” noi.

Cu alte cuvinte, azi mă simt undeva pe la mijlocul intervalului. Nu simt nimic super wow și parcă aș ieși eu cu mine la un ceai să mă delectez cu emoția asta „mediocră”.

Zi cu emoții din mijlocul intervalului să avem. Și să ne bucurăm de ea ca de ziua în care ne-am îndrăgostit ultima oară.

Photo: Alexandru Costin