Azi dimineață stăteam la coada de îmbarcare. N-am prins loc la fereastră cum îmi place, ci lângă o bătrânică cu păr creț și pielea „dalmațienizată” de trecerea anilor. I-am zâmbit prietenos, deși îmi aminteam cum mi-a făcut capul calendar în avion ultima bătrânică.

Am încercat să adorm, dar nu mă lua somnul. Cum mă uitam pe fereastră, mi s-a intersectat privirea cu a bătrânicii. Și atât mi-a fost. A început să îmi povesteacă că ea de obicei merge cu autocarul pe ruta aia, deși îi e frică de accidentele de mașină, că ieri a asistat la unul. Am tras aer în piept și i-am zâmbit. Și atât mi-a fost.

M-a întrebat curioasă de unde vin. Ce să vezi, bătânica vorbăreață fusese și ea în Thailanda. Am crezut că inventează și am întrebat-o unde. Mi-a zis super rapid o insulă destul de populară. Apoi mi-a zis că i-a plăcut mai mult în Bangkok decât pe insulă, că a avut noroc de un ghid local care i-a arătat multe obiective ne-turistice, dar mult mai frumoase decât alea populare. Că și ei îi place să mănânce de la localnici, deși iutele nu prea îi face bine la stomac. Încă nu-mi picase fața, dar urma.

M-a întrebat unde am mai fost, i-am zis că în Indonezia, mi-a zis că acolo n-a ajuns, deși și-a dorit mult. Mi-a zis foarte senină că nu mai are energia de acum 20-30 de ani. O seninătate de adult care știe că are niște limite și că se poate bucura în continuare de viață cât timp nu întinde coarda. I-am zis bâlbâindu-mă că mă uimește seninătatea și prezența de spirit cu care îmi spune că nu mai e în putere. Mi-a zâmbit și mi-a zis că doar se vaită, că ea de fapt e tânără, ce tot zic eu acolo. Am râs amândoi. Avea un fel foarte elegant de a glumi și de a povesti.

M-a întrebat dacă am fost în China, i-am zis că încă nu. Mi-a povestit despre cât de diferite sunt regiuni ale Chinei în funcție de cine le-a colonizat, că dacă merg, să merg în cât mai multe orașe, ca să nu rămân cu o imagine deformată despre chinezi. Am rămas gură cască, i-am zis monosilabic că s-a plimbat ceva din ce povestește. Mi-a făcut cu ochiul și mi-a zis că are și ea, o boală, ca să fie și ea în rând cu bătrânii. Că boala ei e călătoritul și că e ereditară, n-are ce-i face. Am râs amândoi.

Începea să-mi placă bătrânica. Era interesată de un dialog, nu de o predică. S-a scuzat dacă vorbește prea mult, i-am zis că e o plăcere să vorbesc cu ea, că e o bărânică tare cool pentru vârsta ei. Mi-a zis că ea mereu a fost curioasă, că își caută mereu informații online despre următoarele orașe în care merge în City Break, că nu-i place să meargă cu agenții de voiaj pentru că nu se simte liberă.

„Nu se simte liberă”? Estimez că avea cu vreo 40 de ani peste anii mei. Generația ei nu se simte liberă din cauza genunchilor sau a coloanei sau a protezei dentare, nu din cauza unei agenții prea comerciale. A râs din nou.

Am povestit cu ea o oră despre călătoriile ei în Tokyo și Mexic, de la faptul că în Indonezia și Thailanda timpul nu e așa important ca familia și spiritualitatea fiecăruia, că în țările arabe niciunul din noi nu s-a simțit în largul lui din cauza diferențelor culturale. Am povestit despre cum o tentează să plece în Tibet cu niște prieteni, despre cât ne place să mâncăm și cât de norocoși suntem că avem așa un metabolism.

Când am ajuns la destinație, bătrânica mi-a zâmbit cu ochii umezi și mi-a zis că îmi mulțumește din suflet pentru că, povestind cu mine, a călătorit din nou în toate locurile văzute când era mai sprintenă. I-am zis că m-a uns pe suflet s-o cunosc, că e o bătrânică pe cinste și că eu n-aș sta pe gânduri cu Tibetul. Mi-a zâmbit din nou și drumurile ni s-au despărțit.

The plot twist: nu eram într-un avion fancy, ci într-un maxi-taxi. Mai mult, bătrânica nu era nici nemțoaică, nici nordincă, ca majoritatea călătorilor în vârstă. Bătânica nu era turistă, ci mergea la un târg la Romexpo. Discuția asta a avut loc în maxi-taxi-ul Ploiești – București, cu o bărânică româncă. Cât se poate de româncă.

O bătrânică dârză care alegea să se bucure de bătrânețe la fel cum s-a bucurat de adolescență. O bătrânică lucidă care știa că nu mai are 20 de ani să zboare 12h până în Tokyo, dar care nu se lasă cu una cu două, ci merge în City Break-uri mai aproape de casă. O bătrânică prezentă care credea că vârsta ține și de unghiul din care alegi să privești, nu doar de riduri sau reumatism.