Am avut un gol în stomac când am aterizat din nou în Kuala Lumpur. Și nu era de la diferența de altitudine. Știam că mă așteaptă un oraș super aglomerat, plin de ”homeleși”, unde mizeria e vecină cu zgârie-norii. N-aveam de ales, aveam următorul zbor peste două zile. I had to deal with it.

La început m-am simțit ca și cum mă uitam la un fotomodel Photoshopat, în care nu vezi mizeria și mahalalele din spatele zgârie-norilor. Ce fel de oraș e ăsta? Ce fel de capitală avansează cu viteza luminii, dar lasă în urmă oameni care n-au lumină în case, pentru că fie n-au case, fie stau, la fel ca alte mii, în niște barăci făcute din resturi?

În prima zi am fost într-un război continuu în mintea mea, încercând să văd partea frumoasă a orașului. Am luat metroul suspendat până la un capăt și m-am convins că nu-s nebun și că KL chiar e un mix de Rahova, Dorobanți, Ferentari și Pipera. Barăci făcute din te miri ce la umbra câte unui pod, mici brazde cu legume irigate dintr-un râu jegos în care copiii se bălăceau, alți zgârie nori, alte hoteluri cu piscină pe acoperiș. Mi-a fost greață toată ziua. Când încercam să mănânc ceva, îmi aminteam de copiii care făceau baie într-un râu care arăta a cacao cu lapte.

A doua zi m-am trezit aiurea la 5:30 și n-am mai putut să adorm. Îmi era foame, așa că am plecat prin cartier, în căutare de mâncare. Niciodată nu mă cazez în zonele turistice, tocmai ca să văd și partea nephotoshopată a orașelor. Așa se face că pe stradă eram doar eu, gunoierii și câțiva antreprenori locali care-și deschideau magazinele cu te-miri-ce-uri.

Sub pasarela de la metrou era o băbuță care vindea mâncare. O cărase de acasă în caserole pe un fel de dulap cu roți care cică era restaurantul ei. Nu vorbea o iotă de engleză, iar eu știam doar „nasi goreng” (orez prăjit) „gado gado” (mâncare de legume) și „terima kasih” (mulțumesc). Nu vindea nici orez nici gado gado, așa că îi arătam cu degetul spre caserole și apoi mimam găini, porci și iute, iar ea zâmbea și dădea din cap la fiecare.

Cum mâncam lângă ea pe un scaunel de plastic, mi-am dat seama că făceam cunoștință cu o altă față a orașului. Un oraș care uneori visează urât noaptea, care are fricile și îndoielile lui, care e somnoros dimineața, dar care îți zâmbește și are grijă să nu-ți lipsească nimic cât timp ești oaspetele lui.

Pe taburetul ăla, la 6 dimineața, am înțeles de ce mi-era așa greu să văd orice urmă de frumusețe în Kuala Lumpur. Eram obișnuit să văd frumusețea ca pe ceva perfect sau ceva aproape perfect, iar orașul ăsta era prea bipolar ca să poată fi considerat frumos. Mi-am dat seama că optica mea ținea strict de fricile din cap. De teama de a nu fi perfect, de a nu fi suficient, de a nu fi iubit.

În dimineața aia, în timp ce mă moscoleam la gură cu noodles, am înțeles că există o altă frumusețe care stă ascunsă în cartierele sărace și că eu încercasem să pun semnul egal între mahala și zgârie-nori, căutând aceeași frumusețe în amândouă.

E drept că mahalaua o fi focar de hepatită, dar mai e ceva. Oamenii de aici au timp să-ți zâmbească înapoi și o inimă de aur fără să aibă aur la gât. Că din puținul lor îți dau și ție, nu pentru că vor să te stoarcă de bani, ci pentru că așa le e firea.

Mi-e mai ușor să văd frumusețea unui zgârie-nori. Nu mă costă mai nimic emoțional să văd armonia dintre sticlă și metal aduse la rang de artă. Dar ca să diger frumusețea unor copii care făceau baie într-un râu jegos sau „casele” unor familii sărace, mă costă emoțional.

Mi-e incomod să-mi văd niște frici reflectate nu în blocuri turn, ci în barăci fără geamuri, nu în antreprenori inspiraționali, ci în băbuța care m-a hrănit ieri dimineață. Câteodată „out of the comfort zone” înseamnă slums and poverty, nu public speaking și elevator pitches.