Acum o lună mă frământam în RATB ca zăpada de sub roți. Oare ce-am uitat să pun în bagaj? Plasa de insecte și hamacul checked, pastile checked, kitul de snorkel checked, pașaportul și checkinul le țineam în mână. Oare ce am uitat?

Aveam cât de cât un plan pentru primele 2 săptămâni: să mă reacomodez cu vara și cu fusul orar, să ajung la timp la Silent Retreatul dintr-un templu budist, să nu dau banii pe cadouri inutile ca data trecută, să nu stau toată ziua pe net, să termin Seven Years in Tibet și Revista iocan. Ceva îmi zicea că nici de data asta n-o să se întâmple lucrurile cum le-am gândit

După 2 zile în Thailanda am decis să intru deja în banii porționați pentru luna martie, ca să fac cursul de Scuba. A fost cea mai înțeleaptă decizie inconștientă pe care am luat-o, pioniera următoarelor decizii. Un cadou tare drag, dar de data asta pentru mine, nu pentru oamenii dragi.

Am ajuns la timp la templu și timp de 5 zile am respectat programul strict de 15h de meditație pe zi. În a 6-a zi mi-am dat seama că încep să fentez sistemul și nu fac decât să mă mint dacă mai continui. Uneori e mai sănătos să zici „băi, asta mi-e limita acum, nu pot mai mult”, decât să iei coroniță la final și să te știi murdar la gură.

A doua decizie „dreptace” a fost să-mi iau bilete spre Bali pentru aceeași zi. Banii pe luna martie, all gone. Dar ceva îmi zicea că trebuie să ajung în Bali. După 3 zile de stat pe la Lena, i-am zis într-o seară că mie nu-mi mai place Ubud-ul și că plec în Amed, o localitate micuță la 80km depărtare.

Nu mai aveam telefon și trebuia să rețin vreo 50 de intersecții. Am ales să nu-mi fac nici booking și să înnoptez în hamac în cel mai rău caz. La o adică și dacă îmi făceam booking, dar nu știam să ajung, la ce mă ajuta. Am ajuns cu bine, întrebând din 3 în 3 km încotro e Amed. Lista de decizii discutabile continuă cu altă ocazie.

În ultima lună am făcut mai mult ce mi-a zis intuiția și mai puțin ce mi-a zis logica. Pe de-o parte mi-am rupt economiile în două, pe de altă parte mi-am umplut sufletul cu amintiri și oameni luminoși, cu emoții pe care nu credeam că le pot simți și cu impasuri peste care nu credeam că pot trece cu zâmbetul pe buze.

Și-i al dracu’ de greu să reușesc să găsesc un echilibru între rațiune și intuiție, dar dacă nu încerc, cum aș putea să încep să mă prind care-i treaba cu echilibrul? O să mă coste bani, timp și în cel mai trist caz legături cu oameni dragi.

Dar dacă nu învăț acum să ascult și logica și sufletul, mi-e teamă că la 70 de ani, într-un spital, o să plâng cu muci, regretând că n-am luat biletul ăla de avion, că n-am avut curaj să mă fac de râs dansând cu balinezii, că n-am invitat tipa aia în oraș, că că că. Și atunci n-o să mai conteze cât de logic a fost să nu fac nimic din toate astea. Atunci doar o să doară.

După luna asta, mi-e clar că totul e în continuă schimbare, iar ăsta e cursul natural al lucrurilor. Că dacă acum sunt un pic mai echilibrat, asta nu înseamnă că poimâine voi mai fi. Că echilibrul e o continuă căutare, una de care merită să te bucuri. Unii o mai numesc și „viață”.

Cum ne tot ziceau la templu, la 4 dimineața, în loc de salut: „Life is always changing, like nature is always changing. Life is a wonderful adventure if you let everything flow like shores let water flow.” Sună bine și frumos, până trebuie să-l pui în aplicare.