Fragment din 07:07 – cu sufletul în est.

În fiecare călătorie îmi apar pe traseu oameni de la care îmi iau niște lecții, sau cu care împart gânduri, vise sau suferințe, după caz. În călătoria asta ceva/cineva acolo sus a făcut să întâlnesc o femeie, într-un sat pescăresc ascuns într-un colț de insulă. Șatenă, ochi albaștri, gropițe, yoga teacher în devenire.

Am început să povestim destul de random, despre durerile de urechi de la Scuba. Apoi despre aglomerația din Ubud și liniștea de aici. 10 minute mai târziu aflam că bărbatul cu care a fost 6 ani este acum într-o altă relație și că ea se luptă să treacă peste senzția că „she was not enough”.

Nu-i prima oară când cineva se deschide out of the blue în fața mea, ca să mai dea jos din durerile pe care le cară. Poate oi avea o față blândă, poate oi inspira protecție. Poate.

I-am povestit cum ne-au învățat în templul budist să nu ne agățăm de gânduri sau de emoții, cu atât mai mult când ele-s negative. Ochii albaștri deveneau albaștri și umezi pe măsură ce explicam mai mult.

Out of the blue mi-a zis că trebuie să plece, că bebele ei stă cu o bonă de câteva ore și că probabil îi e foame. Prima oară am crezut că am auzit prost. I didn’t.

Am trecut peste prejudecata că e o mamă cu copil care o așteaptă în camera de hotel și am reușit să-i zic că mi-ar plăcea să povestim mai multe despre „let it go”, că pare că i-ar prinde bine. Mi-a zâmbit și mi-a zis că poate ne mai vedem.

Timp de 3 zile am povestit fiecare durerile lui, ne-am dăruit unul altuia concluziile unor experiențe dureroase, temători că vom fi judecați, ne-am încurajat unul pe altul să nu renunțăm niciodată la scris. Timp de 3 zile am fost un fel de oglinzi unul pentru altul – soul mirrors, dacă există așa ceva. Dacă nu există, tocmai l-am inventat.

Tot timpul ăsta am simțit că avem timp și spațiu și o „oglindă” în care să putem privi cu încredere. Că ne-am întâlnit ca să ne amintim ceva ce am uitat la un moment dat. Fără nicio urmă de flirt sau aluzii sau confuzii că ar putea fi mai mult de atât. Doar încrederea (bazată doar pe intuiție) că putem să ne scoatem rănile la lumină fără să fim judecați sau juliți și mai tare.

E uimitor cum oamenii, oricât de jos s-ar cufunda în depresii și povești traumatizante, totuși își ascund undeva în suflete un grăunte de lumină pentru mai încolo. Iar când vine momentul, grăuntele ăla începe să lumineze out of the blue.

Mâine dimineață ea și bebe vor pleca mai departe, în căutarea echilibrului lor ca familie și al ei ca single mother. Va fi un drum lung, dar știu că va fi unul din ce în ce mai luminos.

Mâine drumurile noastre se bifurcă, iar fiecare va pleca mai departe cu o părticică de încredere dăruită de celălalt, fără să știm ce ne așteaptă sau dacă ne vom revedea vreodată. Și exact cum tot repetau călugării budiști: ”Happiness is when you let feelings flow, when you don’t hold on to the sadness of a finish, nor to the joy of a new beginning. Happiness is when you live like nature does, letting everything come and go in it’s own rhythm.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.