Când am plecat în călătoria asta, una din intenții a fost să țin un jurnal, sperând că poate-poate se leagă ceva. Nu știu sigur cu funcționează Ministerul Intențiilor, dar pentru mine își face treaba cu vârf și îndesat.

Azi am ajuns într-o localitate micuță și destul de liniștită, cum era toată insula acum 20 de ani. Nisipul de aici e negru pentru că acum câteva sute de ani aici era un mare râu de lavă.

La prânz m-am dus la snorkeling într-o zonă neturistică și după juma’ de oră de bălăceală mi-am dat seama că mi-am pierdut cheia de la scuter în mare, deși era băgată într-un buzunar care avea arici.

Eram la 100km depărtare de locul de unde am închiriat scuterul, cu portofelul încuiat în portbagajul scuterului, la 40 de minute de hostel, fără telefon (a murit de 3 zile). Stai liniștită, mamă, am găsit cheia după o oră de snorkeling, motiv pentru care m-am prăjit pe umeri.

Pe seară am zis să ies să mă plimb pe plajă, ca să aibă și țânțarii ce mânca la cină. Așa am dat peste un grup de localnici care pescuiau, unii cu undițe, alții direct cu firul. Printre ei și un copil de maxim 1 an, crescut autonom în învățare. Tocmai descoperea pe propria piele de ce nu e bine să mănânci nisip.

M-am oprit să mă uit la ei și dintr-una într-alta le-am cerut o undiță, să mă distrez și eu un pic. Am aruncat de 2-3 ori, n-am prins nimic. Am mai lansat de câteva ori și am mai răspuns la câteva întrebări tipic Balineze „Where you from?” „Where you stay?” „How long you stay here?”.

Între timp a început să se întunece. Nici n-am apucat să mă întorc cu spatele spre mare că îi aud cum încep să se agite „fish fish”, arătând spre apă. Le-am zis că „no fish today, maybe tomorrow”. Ei și mai agitați, ridicându-se de pe nisip „fish, fish, look fish”.

Mă uit spre apă – nu vedeam nimic în lumina aia chioară. Doi dintre ei o iau la fugă spre țărm și atunci văd și eu o scânteie argintie venind drept spre țărm. Între timp toată lumea începuse să strige și să râdă de parcă ne uitam la Jim Carrey.

Când a ajuns aproape de uscat, cei doi au incercuit scânteia care era mai mare ca o palmă și au început să-și dea coate. Până la urmă unul din ei a băgat mâinile în apă și a aruncat scânteia pe uscat, înspre noi, după care și-a scuturat mâinile în apă agitat.

Ce să vezi, scânteia nu era pește. Era o fucking sepie, de vreo 15cm. Toată lumea s-a strângs în jurul ei, s-o lumineze cu lanterna de la telefon, zicând fericiți „good eat, good food, oke, oke”.

I-aș fi făcut o poză de instragram cu filtru sepia, dar nu mai am telefon de 3 zile.

Nu știu dacă eu atrag poveștile sau ele vin spre mine sau ambele variante sunt corecte. Cert e că jurnalul meu devine o colecție de întâmplări care mai de care mai pestrițe.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.