‘Io nu, că…

Țața Mara depănușa singură porumbul în curte când a simțit prima smucitură în burtă. A zis c-o fi de la foame. La a doua smucitură a dat să se ridice, dar n-a putut. I se rupsese apa și vedea dublu. Nici nu băuse în ziua aia. S-a așezat mai comod în mormanul de porumb. Știa ce o așteaptă că mai trecuse prin asta. Sperase să se oprească la 3 plozi, dar uite că al 6-lea era pe țeavă. O bucurie, ce să mai. „Sari, Florico! Floricooo, fugi după moașă că nu mai pot. Floricooo!” striga țața Mara. Florica nu era acasă.
Ionică s-a născut toamna. Fusese un accident, adică… țața Mara nu prea avea cum să i se opună lu’ Nae când venea beat noaptea acasă. A încercat o dată și și-a luat un vătrai peste gură. De atunci s-au întâmplat doar 3 accidente, norocu’ ei.
Ionică purta mereu haine agățate prin gardurile livezilor sau peticite. Și nici măcar nu le găurise el. Nici măcar nu știa care dintre frații sau surorile lui le rupseseră înainte să le rămână mici.
Toată ziua stătea pe lângă fusta mă-sii, ba prin grădină, ba la o bârfă la poartă, ba în bucătărie numărând boabele de fasole ca să ajungă pentru toți. Îl iubea mult țața Mara. Uneori îi mai dădea pe ascuns câte o fâșie străvezie de șuncă „să prindă putere”.
Nae în schimb tăbăcea cureaua pe curu’ lui Ionică de câte ori îl găsea lângă mă-sa. „Fă, vrei să ajungă fătălău? Ți-am zis că ți-l omor dacă îl mai găsesc după curu’ tău!”
La școală în schimb era tare apreciat. Învățătoarea îl dădea mereu exemplu la ședințe, părinții îl lăudau apoi la copii, iar copiii îl „apreciau” cât de tare puteau. Nae când îl vedea seara borșit, le oferea lui și lu’ țața Mara câte o mamă de bătaie. „Ți-am zis, fă, că o să ajungă un fătălău? Ă? Ți-am zis? ‘Io-te la el? E ca o cârpă. Vai dă’ curu’ lui!”
În gimnaziu a plecat la oraș, ca să învețe carte. Ta’su n-a fost de acord „că el nu plătește pentru fătălăul ăla”, dar la insistențele învățătoarei a promis că-i dă bani de cărți. Și s-a ținut de cuvânt. Un leu în plus nu i-a dat. Ionică a stat la internat, printr-o pilă de la învățătoare. Mai primea câte 10 lei de la țața Mara care dădea prin vecini ouăle, pe ascuns, ca să nu afle Nae. Așa au trecut gimnaziul și liceul, din banii de alocație și din banii de pe ouă vândute pe furiș.
Ionică era bun la mate și fizică și visa să ajungă în Grecia. Auzise că acolo portocalele cad pe stradă și nu le mănâncă nimeni, ori el nu mâncase în viața lui portocale.
În clasa a 12-a a început să facă contrabandă cu ce putea. Blugi, bomboane, țigări Kent. Le aducea de la sârbi cu un coleg care îl inițiase. Ionică era deștept și s-a prins repede care-i schema. La facultate a plecat pe banii lui. Nici nu i-a zis lu’ Nae care nu-l scotea din „poponaru’ care i-a mâncat banii”.
În facultate a continuat cu „micile afaceri” cum le numea el. După revoluție începuse să meargă comerțul. Dar Ionică fenta mereu vameșii ca să nu plătească taxe. „Ce, io d’abia am bani de pâine. Să ia taxe de la ăia bogați, că ăia au de unde” zicea în gândul lui.
Tot dintr-o mică afacere cu teneși aduși pe sub mână s-a împrietenit cu un tip care era cu politica. Ionică nu prea se dădea în vânt după politică, el era mai tăcut și oricum visa să-și facă o firmă de transport marfă. Dar într-o seară la bere a fost convins să se înscrie „că o să-l ajute mai încolo”.
Așa se face că dintr-una în alta Ionică a ajuns consilier local. De fericire i-a sunat pe ai lui (le băgase telefon și cablu din banii lui). Mă-sa nu mai putea de fericire, iar Nae îl înjura că „e un fătălău, ți-am zis io, fă? Ți-am zis? Auzi la el, o să dea din gură pă’ la Sfatu’ Popular la oraș. Da’ ce, fă, asta face bărbații, dă din gură ca muierile? Auzi, bă borfașule, da’ la sapă de ce n-ai venit, tu’ți duminica mă-tii”.
Anii au trecut, Ionică a început să facă afaceri mai serioase, dar în același stil. Acum avea bani să-și ia un bilet până în Grecia, să vadă portocalii ăia. Tot printr-o afacere l-a întâlnit pe un tip care l-a ajutat să ajungă prefect. De fericire i-a sunat pe ai lui (acum aveau termopane și 2 porci cumpărați din banii lui). Mă-sa era bolnavă, dar s-a bucurat să vadă că măcar de Ionică s-a ales ceva. Ce se mai mândrea cu el la babe la poartă. Ta’su în schimb, bolnav de ciroză, i-a urlat de trepidau geamurile „Bă fătălăule, da mie să-mi dai banii înapoi! Trântoru’ dracu’, io mi-am rupt spatele muncind și el dă din gură la televizor, ‘tu-ți duminca mă-tii să-ți fut”.
Anii au trecut, micile afaceri au devenit mari afaceri și biletul spre Grecia a devenit bilet spre Tahiti, garsoniera a devenit casă cu 2 etaje. Ionică era acum în focuri cu un tun pe care urma să-l dea. Cea mai mare afacere a lui de până acum. Doar că avea o reținere… parcă n-ar fi vrut să fure de la oamenii sărmani. De la cei bogați n-avea nicio jenă, dar parcă simțea un nod în gât când se gândea câte pensii sau spitale s-ar putea face cu banii din tunul lui.
De fapt nu era doar tunul lui. Asta era problema. Tipul cu care era pe felie era „tunar” de cursă lungă și nu avea timp de emotivități. „Ionică, ori vrei să dai înapoi acuma? Hai, bă, doar nu ești fătălău. Ce ți-e acolo 1 milion. Ciupim și noi un pic. Alții au luat cu sacu’, Ionică. Hai doar, nu ești muiere să o dai pe telenovele”.
Ce era să facă acum? În sfârșit ajunsese și el într-o gașcă în care nu mai era ăla scuipat și împins pe trepte. În sfârșit făcea și el ceva periculos, ca un bărbat. În sfârșit nu se mai simțea o cârpă, cum îi zicea ta-su mereu. Așa că a tăcut, a strâns din dinți și și-a promis că nu mai dă în viața lui al 2-lea tun.
Între timp Ionică a vrut să sune acasă să îi anunțe pe ai lui că a ajuns șef de partid. Doar că mă-sa nu-și mai revenise după o bătaie de la Nae care îi cerea „banii băgați în curu’ fătălăului”. Și dacă voia să dea de Nae, trebuia să sune la cârciumă. Așa că Ionică a început să semene din ce în ce mai tare cu ta’su: amândoi dădeau cât puteau de tare – Nae pumni, Ionică tunuri.
Asta e povestea lui Ionică – un copil sărman care a început să vândă țigări pe sub mână, din foame. Care a vândut un camion de teneși pe sub mână, din inerție. Care apoi a făcut afaceri mari din lăcomie.
__________________________________________
©Andrei Lasc
PS: Textul a fost un exercițiu de imaginație, fără date reale.
PPS: Cred se potrivește multor personaje din sfera politică.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s