Pasa gri

De câteva luni bune trec printr-o pasă gri despre care n-am vrut să vorbesc. La început n-am vrut să-o accept, am zis că-i doar o fază, că n-am dormit bine, că că că. Apoi s-au repetat aceleași stări luna următoare și luna următoare și luna următoare. Am pus totul pe seama oboselii, până am cocoșat bietul pretext.

Am zile întregi în care sunt anxios, am mici atacuri de panică din cauza unor scenarii pe care mi le inventez singur. Patul devine un fel de continuare a pijamalei, nu am poftă de nimic (eu, care în altă viață am fost un hamster gurmand), dacă mă văd cu oameni în oraș mă plictisesc repede și încep să mă joc cu paharul/paiul/lingurița fără să mai fiu atent la ei.

În cap e vraiște – imaginează-ți că merg pe stradă și îmi amintesc că am lăsat în plop pregatirea lansarii shopului și încep să fac brainstorming per pedes. Dintr-o idee în alta îmi amintesc de clientul X care asteaptă conceptul pentru o campanie. Mă apuc și de asta, apoi îmi dau seama că urmează să ne mutăm la Cluj și nu avem saci de vidat pentru haine și intru la Kaufland să văd dacă găsesc saci. Și ies din Kaufland cu 2 saci, niște pește pe care o să-l gătesc diseară și un bec pentru o lampă pe care am început s-o construiesc acum 2 luni și de care mi-am amintit random.

În perioadele astea e mult haos și am senzația că toată lumea are ceva cu mine. După care perioada se evaporă fără să fac ceva în sensul ăsta. Pur și simplu mă trezesc într-o dimineață că am energie, am răbdare, mi-e foame, totul e colorat. Așa, din senin.

Cum pasele astea gri apar și dispar de câteva luni, m-am tot gândit ce spanac am. Sunt depresiv? Sunt bipolar? Mă influențează fazele lunii sau Mercur retrograd? Au trecut și fazele lunii, a ieșit și Mercur din retrograd și pasele mele au continuat. Așa că detectivului din mine i-a mai rămas să investigheze bolile mintale.

N-am vrut să citesc nimic, nici despre depresie, nici despre bipolaritate, schizofrenie și alte boli ale tărtăcuței. Sunt sigur că există, dar nu-mi place nici de ele, nici cum sunt atribuite oamenilor de parcă ar fi vite. Ești trist, n-ai chef de viață, nu ți-e foame? Ești depresiv, clar, ia pastilele astea și gândește-te la ceva frumos. Problemă rezolvată.

M-am oprit din căutat denumirea paselor prin care trec. Credeam că dacă aflu cum le spune, o să aflu și cum să scap. De ce m-am oprit, nu știu exact – o combinație între discuțiile prelungite cu Bianca, oboseală, un sfat de la o tipă din Bali și intuiția care zicea să fac altceva.

Eram într-o pasă gri, dar gri de tot și am dat un mail să povestesc prin ce trec și să cer un sfat, ceva, orice. Doar-doar oi ieși din gri înapoi în rozul bombon pe care nu puteam să-l văd atunci. Probabil tipa din Bali era obișnuită cu mailurile de genul ăsta, că mi-a răspuns după vreo 3 zile să întâmpin pasele astea cu recunoștință. Pentru cineva care plutește pe fundul oceanului, sfaturi de genul ăsta îl scot și mai tare din sărite. Dar na… am zis că o ști ea ceva și că o să iau atât cât pot din sfatul ei.

Am început să mă uit la pasele astea ca la niște copii mici care se învârt în jurul părintelui să primească un pic de atenție. Probabil la început au fost subtile, dar, ca un tată ocupat ce eram, nu le-am dat atenție. Apoi au aruncat cu gânduri micuțe, dar tot n-am reacționat, apoi au început să verse fel de fel de gânduri prin capul meu. Apoi au început să urle fel de fel de scenarii urâte, cum fac și copiii când sunt supărați și știu că nu-i frumos să zici „căcat”, așa că-l cântă în gura mare ca să te facă de râs. Doar ca să le dai un pic de atenție.

Acum sunt din nou în mijlocul unei pase gri, dar de data asta încerc să mă uit de ce urlă gândurile în capul meu, ce vor de fapt, cine le urlă de fapt. Pe unele nu le înțeleg, ca pe copiii ăia care îți explică ce au în timp ce plâng cu sughițuri, cu mucii la gură.

Când încep să bocească 20-30 de copii la sincron, îmi mai vine să ies din „creșă” și să dau cu ușa de perete. Uneori fac asta intrând pe facebook sau dând play la un film doar-doar să uit un pic râurile de lacrimi și muci care mă așteaptă în mansardă.

E înfricoșător gândul că ține doar de mine să-i fac pe copii să nu mai plângă. Iar ăsta e doar primul pas – dacă nu mai plâng nu înseamnă că problema e rezolvată, doar că e mai liniște un pic și mă pot înțelege cu ei fără să țipăm unii la alții. Dar prefer drumul ăsta decât să merg la cine-știe-ce doctor care să-mi pună cine-știe-ce etichetă mai mult sau mai puțin corectă și să-mi dea niște pastiluțe cu cine-știe-cât sominfer în ele.

Să-i zicem leac băbesc în locul biochimiei farmaceutice avansate.

2 thoughts on “Pasa gri

  1. Eu le-am numit femeile tribului meu, pasele astea, dupa una din povestirile de la Elif Shafak. Ce fac? In fiecare seara le iau la o adunare pe toate si discutam despre ce e bine si ce nu, ce e in flow si ce nu….uneori e drama pt toate, alteori ne bucuram de rasarituri. Adevarul e ca-i grelut, asta cu echilibru, dar daca incercam e ok. Sa ai putona liniste de la copii si rabdare 😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s