Sunt călător de nivel 3/4

Acum vreo săptămână m-am văzut la o bere cu Răzvan să povestim despre călătoria lui până la Atlantic. Dintr-una în alta am ajuns la „bă, da’ tu de ce călătorești?”. Atunci mi-am dat seama că avem povești foarte, dar foarte similare. Că la bază e același pattern care se repetă și care are tot sensul din lume.

-1-

Acum 2-3 ani am început să călătoresc compulsiv. Ceva s-a deblocat și am început să fac asta pe bandă rulantă. În faza asta important era să bifez lucruri. Muzeul X, cafeneaua Y, poze cu toate clătitele, check-in-uri la fiecare colț cu wi-fi. În cazul meu au fost vreo 4-5 city breakuri.

Ce-i specific pentru perioada asta e că te întorci rupt de oboseală, dar cu 5gb de poze și multe obiective turistice bifate. Călătoriile sunt scurte, 2-3 zile maxim important e să bifezi obiectivele de pe Tripadvisor. Să vezi tot ce e de văzut dacă tot ai dat €30 pe biletul de avion (altă fază e că în etapa 1 destinațiile sunt la 2-3h de zbor).

După ultimul city break am fazat, ca să folosec jargon de PCM. Cum am clacat/fazat, nu știu, dar știu că am fost super dezamăgit. Pentru că în fuga asta după bifat obiective turistice, am uitat să mă uit pe geam, să mă uit la localnici, să uit de mine. Eram mereu agitat, mereu pe fugă. Așa se face că după 3 săptămâni de California Dreaming, m-am trezit fucked up. Tocmai descoperisem nivelul 2. Și descoperindu-l mi-am dat seama câte am ratat în fuga mea.

-2-

Al doilea nivel e o punte care pentru mine a fost intensă și mi se pune un zâmbet ștrengar pe față când mă gândesc la ea. E ca în adolescență, când te îndrăgosteai din 2 în 2 luni. E un fel de călătorie inițiatică pe care nu poți s-o fentezi cu coduri.

Întâi de toate, călătoriile sunt un pic mai lungi și includ puține orașe, o să vezi de ce. A doua simptomă că-s „îndrăgostit” a fost că am plecat singur. Atât în Marrakech cât și în Porto am plecat singur și cu mici excepții am fost singur pe străzi. Altă diferență e pasul. De data asta, deși porneam cu viteză, să pozez tot, să nu ratez nimic, mă opream ici-colo – la un anticariat, sub un balcon cu flori, pe o străduță îngustă cu miros de mâncare gătită.

În Maroc am „alergat” în prima zi vreo 30km, să fiu sigur că am văzut tot, până am ajuns seara în piața cu mâncare și m-am potolit. Următoarele 3 zile am mers mai încet, am stat mai mult să mă uit la oameni sau la ziduri sau la cer. În continuare aveam interția să bifez tot, dar descoperisem și frâna de mână.

În Porto am avut ghid o amică în prima zi, după care m-am pierdut singur pe străduțe alte 4 zile. Mă obișnuisem cu mersul încet și observatul lucrurilor mici, am început să interacționez cu localnicii, am mers prima oară într-un free walking tour (it’s a must oriunde ai merge!). Am avut zile în care nu am vrut să bifez nimic și pur și simplu să merg încotro dictează pașii sau soarele. Și a fost minunat.

Levelul 2 te încarcă cu energie, la fel ca prima iubire. Nu știi exact cum stă treaba, dar te face fericit și asta e tot ce contează. Până te lovește nivelul 3.

-3-

Levelul 3 cred că apare când ești super pierdut sau ai o colecție zdravănă de zile gri. În cazul meu, ambele. Îmi dădusem demisia de la Bookster, nu știam încotro s-o apuc, vremea mă posomora și mai tare. Eram în butoiul cu zile gri, iar butoiul era pe fundul lacului. Până m-am trezit cu ideea să plec cu bilet doar dus. Și dus am fost.

De la un punct încolo începi să faci lucruri intuitiv. Așa a fost și decizia mea de a pleca în Indonezia fără un plan mai lung de 1 lună. Am luat biletul și viza la 5 zile după ce mi-a răsărit ideea în cap. Uneori dozele astea de nebunie ajută. Uneori.

Cu ce a diferit nivelul 3 de la început? Știau foarte puțini că plec, îi număram pe degetele de la o mână. Și mi-a fost greu să-mi țin gura, că aveam nevoie de validarea lor, doar că simțeam să tac și să-mi fac bagajul.

Nivelul 3 e despre oglinzi, despre o călătorie tu cu tine, fără iubită, câine, șef, mailuri sau alte lucruri care să te distragă de la privitul în oglindă. Are ceva spiritual, fără să o dăm în Doamne-Doamne și prietenii Săi. E o călătorie interioară mai degrabă, culmea.

În 2 luni de stat pe insule am descoperit cum mă umplea de draci Lena și cât de ușor era de fapt să scap de dracii ăia dacă vorbeam cu ea. Sau cât de multă bucurie poți să aduci cu un origami unui copil care vinde mandarine pe marginea drumului. Sau cât de nasoală e realitatea când rămâi fără bani.

Altă diferență e că simți că nu-i nevoie să mai postezi pe facebook despre ce descoperi. Cum ziceam, e o călătorie interioară dincolo de una exterioară și pare că ai luat-o pe arătură când tu îți iei un mindfuck din cum bate vântul sau cum cultivă indonezienii orezul în nămol. E multă metaforă la mijloc, multă simbolistică. Și e la fel de obositor, deși nu mai alergi pe străzi, pentru că te minunezi de toate nimicurile din jur și asta îți mănâncă toată atenția pe care n-o folosești în mod normal.

-4-

Al 4-lea nivel e despre altfel de călătorii, care nu mai țin de puncte geografice. Nu mai e despre continente, ci despre relațiile mele cu oamenii apropiați. E un sentiment tare ciudat, pentru că simt nevoia să mai plec undeva, să mai văd niște colțuri de străzi colorate și o limbă străină.

Nu pot să zic că înțeleg cum stă treaba cu călătoriile la nivelul ăsta, dar cert e că dacă ai ajuns aici, nu înseamnă că nu mai pleci niciodată în City Break-uri. Sau că nu mai faci nicio poză. Doar optica s-a schimbat, iar acum focalizarea nu mai e pe locație, ci pe oamenii din jur. Pe de-o parte nu simt că am trecut total la nivelul ăsta și nici nu mă grăbesc, așa că o să mai călătoresc cu încrederea că lucrurile se așează natural dacă nu mă mai lupt cu ele.

-wtf-

Scriind despre nivelurile astea mi-am dat seama că ce se schimbă este nivelul de profunzime la care trăim experiențele. Fiecare nivel ne „predispune” la un anumit tip de experiențe. E puțin probabil să fii la level 1 și să ai parte de un mindfuck din cum bătea soarele pe statuia cu care îți faci poză. Și nu-i nimic rău în asta, dacă n-ai face level-ul 1, n-ai avea pe ce să clădești levelul 2 și ai avea un monstruleț în creier care ți-ar urla că el încă vrea să bifeze obiective turistice. E ceva natural și se întâmplă on the go.

Da’ cum ar fi dacă de fapt nivelul 4 ar fi o punte spre următorul nivel 1. Da, știu, what the fuck, doar n-o iei de la 0, că nu joci Mario. Dar gândește-te un pic, lucrurile pe care le aveai acum 5 ani în focus mai sunt aceleași? Dacă acum îmi place mâncarea și prin mâncare descopăr alte țări, s-ar putea ca la un anumit punct să înceapă să mă fascineze istoria și să încep nivelul 1 de călătorit privind prin prisma asta.

Brusc am din nou o lume de cutreierat, una pe care deși am mai văzut-o ici-colo,  n-am observat-o din punct de vedere al istoriei, al segregării umane sau mai știu eu ce alte unghiuri. Și atunci nimic nu poate fi vechi, văzut sau bifat, cât timp am o perspectivă de schimbat.

One thought on “Sunt călător de nivel 3/4

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s