Nu știu. Asta ar trebui să mă bucure

Spre finalul verii m-am trezit într-o dimineață cu senzația apăsătoare că nu știu. Au urmat alte 14 dimineți identice. În perioada aia am reînceput să vorbesc cu Liza.

Ea e genul de tipă care cară mereu ditamai geanta, plină cu tot felul de lucruri care „s-ar putea să-i trebuiască”. Când mergem la grătar sau pe munte, ea face liste, trasee, planuri, planuri B, planuri C. Am aflat că e balanță și că na, așa le e firea.

Când m-a întrebat ce fac acasă i-am zis că mi-am luat o lună de concediu fără un motiv/plan și că jumate din timp l-am dormit. I-am spus în treacăt și că probabil o să plec de la Bookster și că nu m-am mai jucat în niciun proiect fain prin Cros, că-s super bruiat.

M-a cântărit cu întrebări de genul: „și unde pleci de la Bookster?” „cum adică, n-ai altă ofertă?” „n-ai pus bani de-o parte?”. Așa că a început să îmi zică scenariile în care nu voi avea din ce trăi și voi fi nevoit să cer bani acasă și că voi pierde timpul aiurea orbecăind o direcție, când acolo unde sunt totul este stabil.

Liza e monstrulețul meu alergic la „nu știu”. Și deși ea îmi vrea doar binele încercând să mă ferească de haos, tot ea mă leagă de calorifer când vine vorba de explorat. Ea e sora lui Eugen, cel care nu mă lasă să mă bucur, doar că ea e mai mare și nu mă lasă să  greșesc  trăiesc.

Pe Liza am cunoscut-o la școală, când n-am știut ce-s membrele inferioare (la 8 ani „inferior” însemna ceva nasol). Așa am aflat care-i prețul lui „Nu știu” și de atunci ea a avut grijă să eschivez momentele astea. În 16 ani de școală am adunat totuși ceva puncte în minus pe seama neștiinței.

Cred că (și) de-asta fug de momentele în care nu știu. Mă aștept ca ceva sau cineva să mă depuncteze pentru neștiința mea. Când de fapt a nu ști e o ditamai jungla din care poți învăța atât de multe, chit că asta înseamnă să te pierzi o vreme pe cărări înguste.

Mă mai trezesc la finalul câte unui gând din ăla negru, plin de griji și de neliniște că nu știu. Și mi-e ciudă că în loc să privesc perioada asta ca pe un cadou, mă zvârcolesc încercând să găsesc răspunsuri fără să explorez, de teamă să nu greșesc, să nu mă fac de râs, să nu știu.

De parcă ar exista un răspuns corect pe care îl știe toată clasa în afară de mine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s