Aler.gata

Am un prieten bun care face sport de când era clasa a 10-a. Sau cel puțin el așa zice, ca atunci și-a dat seama că îi place să alerge. Nu neapărat îi place, dar e susținut. Și nu neapărat e susținut, cât îi e insuflat. Povestea lui seamănă într-un fel cu Open.

Amicul ăsta nu aleargă pentru că e cool acum să faci sport, ci pentru că așa i se pare normal. În fiecare zi, că sunt 40 de grade sau plouă cu grindină, el aleargă. Partea ciudată e că dacă te uiți la el, n-ai zice că-i atlet. Are cearcăne adânci, ochii umflați, obrajii supți și e un pic cocoșat.

Amicul ăsta e parte din generațiile tinere. De când a învățat să meargă fără premergător e obișnuit să fugă după steluțe, note și diplome. Și nu e vina părinților, a bunicilor sau a profilor. Nici nu știe a cui e vina, asta ar cere să stea puțin locului și să analizeze situația.

Ori în timpurile astea, nu are timp de analize, de citit o carte până la capăt sau de ascultat un om până la final. Pentru că finish line-ul lui nu e niciodată acolo unde l-a lăsat aseară. Dacă acum a intrat la facultate, mâine o să vrea un internship, apoi un job, apoi o funcție de conducere, apoi un Porche și tot așa.

Prietenul ăsta, în fuga lui, nu-și dă seama că există un checkpoint de care dacă treci, cu greu te mai oprești vreodată din alergat. Și îl înțeleg, e periculos să te oprești tocmai când începi să faci bani sau să crești în ierarhie, pare că te vor întrece ceilalți.

Și atunci ce-or să zică spectatorii?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s