Nouă ore pe zi mustesc într-o zeamă:
e amară, fierbinte, duhnește a ură
și se scurge grețoasă pe tastatură.
În ochi îmi apar primii germeni de teamă.

Pare ok din afară, dar e haos în cap:
Parazitul mănâncă tot curajul din mine,
eu repet după el „aici îmi e bine”
și tot eu mă bat și mă-nvârt la proțap.

Când adoarme licheaua, spre dimineață,
mă privesc în oglindă ca să plâng mai apoi
și-mi fac planuri despre cum să mă iau înapoi
până sună alarma… Mă trezesc fără viață.