Obosit

– Ce faci?
– Dormeam, acum nu mai dorm.
– Scuze… Ieși la o cafea?
– La ora asta clar nu. Ne auzim mâine.
– Stai mă, ce e cu tine?
– Ce să fie? N-am nimic.
– Matei… nu ești în apele tale, s-a întâmplat ceva?
– Nu s-a întâmplat nimic.
– Gâdi gâdi gâdi, cineva e „supălat”, ododo.
– Termină.
– Ce-ai, frate? Ești așa de o săptămână. Nu-ți priește vremea? E mercur retrograd?
– Mă obosesc întrebările astea tembele. Sunt obosit, atâta tot.
– Ooo, ești obosit, i-auzi. De la ce? Că nu faci nopți albe ca-n studenție. Vii de la birou și te benoclezi la un film tot restul serii. Sau ți-ai schimbat jobul și acum sapi pe un câmp plin de bolovani?
– Chiar n-am chef să-ți despic ție firul în patru, bine?
– Treaba ta, dar nu te văd bine în ritmul ăsta, fraiere!
– Pune-ți ochelari dacă nu mă vezi bine. Și niște bandă adezivă la gură că vorbești prea mult.
– Măcar eu nu-s autistă ca alții.
– Habar n-ai ce înseamnă autism. Mai bine taci.
– Ooo, înțeleptule, te-a lovit un camion plin cu zen, că văd că o arzi cu texte d-astea.
– Maria, dacă ai chef de miștouri, sună-i pe prietenii tăi din Tei și lasă-mă să dorm.
– E 11 ceasul, cine dracu’ doarme la 11?!
– Sunt obosit, ți-am zis deja.
– Bă tu chiar nu ești în apele tale, ce dracu’ ai pățit?
– Am obosit și n-am chef să-ți povestesc acum.
– Zău dacă înțeleg ceva. Stai toată ziua la birou, de la ce ești obosit? De la tastat?
– Nu e oboseală din aia…
– Ai făcut și un studiu despre tipurile de oboseală?
– Termină!
– Dar de care oboseală e, mă?
– Mă doare capu’
– Hai hai, nu te mai plânge ca o gravidă.
– Mă doare capul pt că am obosit mental.
– Șterge-te la gură, ai început să vorbești din cărțile alea pe care le tot citești tu.
– Termină. Vorbeam serios, dacă ai chef de poante sună pe altcineva, am terminat stocul de glume pe ziua de azi.
– Hai că aproape ai făcut o glumă, mai ai o șansă de recuperare. Cum dracu’ ești obosit mental că nu construiești rachete la birou.
– Mă gândesc la tot felul de chestii, de-aia.
– Gen „ce șosete să port mâine?”, pfiu, te înțeleg, am aceeași problemă dimineața.
– Termină, îți închid!
– Hai mă, nu știi de glumă?
– Azi nu.
– Nici ieri n-ai știut. Da chiar mă, ce-a fost cu mailul ăla de ieri? Am tot zis să te întreb, dar am uitat.
– Ce mail?
– Am uitat cu cine vorbesc. Ăla în care criticai tot ce am scris noi în ultima săptămână.
– Da’ mailul ăla ce mai are? Chiar vrei să-mi strici seara?
– Hai mă n-o da cotită, zi ce ai.
– Nu-mi convine nimic, bine? Nu suport pe nimeni, tot ce fac ceilalți mi se pare bătaie de joc, mă enervează orice căcat, de la cum se ating coatele altora de mine în metrou la cum e făcută mâncarea de la prânz. TOT. Înțelegi?
– Ești un fel de grumpy cat să înțeleg.
– Ha ha. Pa.

„Răspunde sau te sun până mâine!”
„Lasă-mă să dorm”
„Treaba ta, te sun până mâine”
„Da, bine că ți-ai închis telefonul… mâine la prânz avem de discutat!”

– Hai la masă!
– Nu vin, nu mi-e foame.
– Mișcă, îmi ești dator!
– Eu? Ție? N-am chef să despici tu firul în patru.
– Hai că fac cinste. Și am și eu vești.
– Ești gravidă, te-ai logodit și te muți în Thailanda?
– Pe aproape, hai, mișcă-ți curu’.
– Deci? Ce a fost aseară?
– Ți se răcește supa.
– E rece deja. Zi ce aveai aseară!
– Chiar n-aveam chef de discuții din alea.
– Acum ai?
– Nu.
– O să ai vreodată?
– Nu știu, poate. Dar nu acum.
– Dar atunci când?
– Când o să fiu odihnit.
– Bă, tu chiar pari obosit. Ce ai? Te-ai apucat de poker pe ascuns?
– Nu. Am obosit și atât. O fi de la astenie. Nevermind…
– Ce nevermind, te-ai gândit de la ce obosești așa?
– Știu de ce, dar n-am chef să vorbesc despre asta.
– A, super, ne jucăm de-a inabordabilul?
– Poate.
– Zi, frate, zici că tre’ să-ți donezi un rinichi când vine vorba să scoți o vorbă serioasă pe gură.
– Tu vorbești?!
– Zi ce ai.
– Mă gândesc la multe chestii, bine?
– Felicitări, ai intrat în rândul primatelor. Zi pe bune ce ai.
– Vorbeam serios… mă gândesc la 100 de chestii în același timp și asta mă obosește grav.
– Păi axează-te și tu pe câte unul…
– Nu pot. Nu pot să controlez asta. Și problema nu e să nu mă gândesc la multe lucruri.
– Dar care-i problema?
– Că mă gândesc la căcaturi.
– Definește căcaturi.
– Îmi fac tot felul de scenarii tembele în cap și toate se termină prost pentru mine. Și atunci mă apuc să găsesc soluții sau contra-argumente sau eschive sau sau sau.
– Păi ce îți imaginezi de ai nevoie de soluții?
– Orice, fără să pot să mă opresc.
– Cum adică orice?
– Mă seci cu întrebările astea, serios.
– Taci și răspunde.
– Hotărăște-te.
– Nu mai face pe deșteptu’. Zi!
– Uite, merg pe stradă și îmi trece prin cap „dacă scutură acum o tembelă la etajul 10 pătura pe geam și în pătură e telecomanda și îmi cade telecomanda în cap?”. Și de acolo încep să mă gândesc la alte tâmpenii și să dezvolt starea de panică și stres.
– Nașpa. Am cum să te ajut?
– Nu.
– Nici măcar nu te-ai gândit.
– Ok, fă-te mică și bagă-te în capul meu și oprește tu gândurile alea. Na, ești mulțumită?
– Acum te gândești la tâmpenii din astea?
– Mă gândesc tot timpul. Pe drumul spre masă m-am gândit la cum o să mă apăr cu argumente țepene în fața ta dacă mă iei la bani mărunți. Partea frustrantă e că îmi dau seama deabia la final, când deja sunt stresat și agresiv.
– De când ai gânduri din astea?
– Din ’87 probabil.
– Vorbeam serios… de când ai început să fii obosit?
– De vreo două săptămâni.
– Ai habar de la ce?
– Nu. Nevermind, zi-mi vestea ta.
– Ah, păi… o să plec.
– Iar ți-ai luat bilete aiurea?
– Nu, Matei, o să plec.
– Unde? De ce?
– Mă mut în State. A câștigat frati-miu la loteria vizelor.
– Păi…
– Nu știam că a aplicat, n-a spus nimănui, nici măcar lu’ gagică-sa. E al 5-lea an în care aplică…
– Și o să pleci de tot…?
– Da. M-am hotărât.
– Cum?
– Am făcut o plimbare pe jos acum câteva zile și mi-am dat seama că mă sufoc aici. Am nevoie de mai mult spațiu și mai multă diversitate ca să pot să scriu.
– Știi că nici acolo nu-i totul roz, nu?
– Știu, dar nu e nici cenușiu ca aici.
– Maria… mai gândește-te… Când vreți să plecați?
– Mâine în zori. Am luat biletele din ultimul salariu.
– Păi și unde o să stați? Ce faceți cu apartamentele? Ce faci cu doctoratul?
– Dă-le-n mă-sa de doctorate! N-auzi? Plec.
– Cred că te grăbești…
– Poate, dar așa-s eu. Trebuia să te fi obișnuit.
– Pot să te conduc la aeroport?
– Nu.
– De ce?
– De-aia.
– Maria…
– Nu vreau să fii acolo când decolez. Vreau să dormi în momentul ăla.
– De ce?
– Mai știi prima noastră discuție serioasă? Îmi spuneai că ți-e teamă că oamenii te vor părăsi. Nu vreau să fac asta în timp ce tu te uiți la mine. Măcar să nu fii acolo. Îmi pare rău…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s