Nicio gară

Te-aș strânge de mână până am deveni siamezi,
până am respira la unison,
până ne-am ascunde sub același breton.
Țe-aș ține de mână atunci când visezi.

Am sări de pe poduri, de pe stânci, de pe case
în lacuri sărate sau în bălți noroioase,
și-ar sări toți vecinii cu gura pe noi
am avea fericire cât să-o-mpărțim la doi.

Când se crapă de ziuă vom brăzda ceru-n două
Vom scobi pe o barcă numele noastre
tu vei râde la glumele mele albastre,
iar bretonul tău mi-e adăpost dacă plouă.

Dar clepsidra strănută, de cinci ori și-un oftat:
am pierut iarăși trenul, unii zic că nu-i bine,
dar eu n-am nicio gară dacă-l pierd lângă tine.
Timpul nostrul e altfel, l-am cam deraiat.

***

– Bem o cafea și mergem, bine?

– Una la canistră!

– Hai că gluma asta a fost chiar tristă!

– Iar rima ta autistă, ha, fazan!

– Taci piciule și comandă-ți grișulețul că așteaptă lumea după tine!

– Shh, închide ochii, ai ceva pe gene. Și o sărută pe furiș, după care, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: „Și un sos de usturoi la cartofi”.

– Și un kg de sare, că are glume nesărate!

– Da da, dar fără muștar, că îi –sare– repede muștarul domnișoarei și mai merg și alții cu trenul.

Vânzătoarea se distra copios. Erau doi copii, bine impropriu spus copii, dar se purtau ca și cum ar avea 14 ani și-o castană. Se știu de 3 luni și totul e despre care-i dă fazan celuilalt, care e mai agil, care face mai multe jocuri de cuvinte. Deși n-o recunosc, încep să țină unul la altul, dincolo de măștile de copii cool cu glume smartish și înghiolteli de puștani, ce încolțea în ei era mai mare de atât. Și încolțea pe nesimțite de multă vreme.

***

(2 luni mai devreme)

– Te provoc să suni la interfon și să ceri o cană cu apă!

– E 4 dimineața, ești nebună?

– Știam eu, n-ai curaj! Mucosule!

– Bine! Să te pregătești pentru provocare, ai pus-o!

Interfonul sună:

– Da, cine-i la ora asta?!

– Nu vă supărați, mă ajutați cu o cană cu apă, vă rog furmos! E o fată aici jos leșinată. Cred că-i leșinată după mine…

– Porcule!

– Am îndeplinit provocarea sau nu? Rândul tău acum! Închide ochii!

– Ce? Nu vreau! Dubiosule!

– N-ai curaj deci, știam eu, numai gura e de tine!

– Taci bă! Na!

El se apropie, până când ea îi putea simți respirația apăsată, îi luă mâinile în mâinile sale și începu să danseze, încet, stângaci, temător, pe bătăi de inimi neîmblânzite.

Apoi o sărută cu dor, ca și cum nu se văzuseră de secole, poate așa și era. Păreau că se știu de o viață la primul lor sărut. Timpul stătuse în loc, prinvind 2 suflete cum își lasă măștile pe treptele blocului turn, ca să deturneze pentru o clipă orânduirea pulsului, timpului, vântului.

În dimineața aia răsăritul a întârziat un sărut.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s