Liniștea

– De ce nu răspunzi la telefon? Te-am sunat toată săptămâna, unde ești? Toți te caută…
– Am fost aici… N-am plecat niciunde.
– Ce-ai făcut atâta timp închis în casă? Ne-ai băgat pe toți în sperieți…
– Am căutat liniștea…
– Unde ai căutat tu liniștea, Matei? Unde?
– Aici…
– În camera asta, Matei? În camera asta?
– Da. Aici mă simt acasă
– Cum poți să zici așa ceva? Cum? Unde îți închipuiai că o să găsești liniștea între pereții ăștia? Unde?
– Aici, pe podea… Știi ce rece e… Rece și seacă.
– Îți faci rău. Știi asta. Știi și faci în continuare asta. De ce te chinui? Nu ți-a ajuns cât ți-a fost dat?
– Știi… acasă acasă nu pot să merg. Nu mă judeca. Nu pot. N-am cum, e prea mult și prea recent…
– Dar are nevoie de tine, Matei. Știi asta. Știi că așa e. Acceptă, o dată în viață, că uneori nu poți să faci mai mult. Asta e tot ce poți să faci. Mergi acasă Matei. Te duc eu dacă vrei, doar să te știu acasă.
– Nu pot. Doare.

***

E așa frig. Și iar i-au intrat apă în pantofi. S-au rupt de o lună, dar continuă să-i poarte așa. Îi sunt dragi, îl leagă așa multe de ei… Atâtea amintiri în două bucăți de piele întoarsă, gri. E așa frig și mai are de mers până acasă. Îi place ploaia, zice că-i un sfetnic bun, că poate să asculte fiecare gând mărunt. Că poate să șteargă fiecare dâră de durere. Sau poate doar să o îmbibe puțin. I-au înghețat de mult mâinile pe sub geaca de fâș. Își strânge pumnii ca pentru o bătaie crâncenă, sau cel puțin încearcă. E greu să mai ai vreun strop de violență în vene, când în tine e un război crunt.

– Te duc undeva?
– Maria… ce faci aici?
– Hai, urcă, ești fleașcă! Ce spanac faci? Vrei să aduni ploaia din tot orașul?
– Îmi place ploaia. Mă liniștește.
– Înțeleeeg. Deci ceva te frământă. Ce zici de un ceai?
– Să văd… sunt aglomerat săptămâna asta…
– Nu, scumpule, nu săptămâna asta. Acum.
– E 2 noaptea… unde găsești ceainărie la ora asta? Nu prea am dormit în ultima vreme… O lăsăm pe săptămâna viitoare când suntem uscați și liberi?
– Matei, liber ești când vrei tu. Punct!
– Maria… nu prea pot purta discuții inteligente la ora asta. Dezbatem mâine?
– E deja mâine! Mă umpli de nervi, ți-am zis? De ce amâni tot? Când o să te lași și tu să fii liber? La pensie?
– Ești rea… du-mă acasă.
– Exclus. Pune-ți centura. Mergem la plimbare.
– Unde? Sunt obosit, Maria, zău așa.
– Bagă un cd, nu îmi place muzica de pe radio.
– Ia uite ce am găsit!

Matei scoate din torpedou un cd scris cu markerul. I-l făcuse cadou Mariei într-o perioadă tulbure, după o despărțire care încă o mai face să ofteze. 3 ani de fluturi în stomac nu e puțin, mai ales pentru o tipă ca ea, cu multe măști și multe bariere de care nu treci nici cu bisturiul…

– Pune-l la loc! Nu vreau să-mi amintesc de perioada aia!
– De ce? Atunci ne-am cunoscut, remember?
– Da, o bilă albă și două miliarde de bile negre, „remember”? Îl întreabă schimonosindu-se cu accent britanic.
– Da băi, da bila albă a rămas… Mă rog, las-o așa.

***

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s